În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Trup,tu dormi ? Somnul te paşte?
Suflete, scoal’ şi cunoaşte
Luminos prunc că se naşte
Din palatul treimii
In peştera inimii
Dar pruncul cine mi-i?
E Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica sfântă-n braţe ţină-L,
Sfântul Duh cu drag alină-L,
Ingerii cu raze-nchină-L.
Eu nu dorm, trupul lin spune,
Ci-ncleştat de-o grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mă mişc nu se cuvine,
Ci cu harul care vine
Raiul tot se afla-n mine.

Piere zvon subt zariste,
talanga in rariste.

Vine toamna oilor
prin panzele ploilor.

Glas dau cetii, patimii
cu frunza lor paltinii.

Jalea ratacirilor,
mohorul mahnirilor,

ale cui sunt, ale cui?
Parc-ar fi a nimanui.

Mi-au secat pleoapele
si-n inima apele.

Doar cand urc poienele
mi se-ncarca genele

subt amiaza fierului
de picurii cerului.

Plang spre zarea dorului
cu lacrima norului.

Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare
este – sa vezi. Sa vezi ca o noima-nceputa
nu se-mplineste, ca sfantul, preexistentul tipar
dupa care prin ani esti tinut sa-ti croiesti obrazul si calea
in mani ti se sfarma. Sa vezi
cum legenda ce fiinta a prins se opreste curmata
la drum-jumatate.

Mire-se nimeni ca-n vaile sublunare adast ca Orfeu,
ca un alt Orfeu incercat intr-alt chip, sfasiat de accese
de cantec, azi ca si mane dezamagit
ca stancile pe care le-a pus in miscare
refuza-a-l strivi, precum dat ii fusese.

Ce greu ramane si cat de-anevoie te-ndemni
norul sa-l mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist.
Il porti deasupra-ti si-l tragi dupa tine
dintr-o strada intr-alta fara de rost
si din poarta in poarta.

Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!

În dorul meu de răzbunare
Să am un braţ de fier
Eu aş sdrobi far’ de-ndurare
Ca trăsnetul din cer.

Tot ce în astă lume mică
Măreţ mi s-a părut
Şi-n astă viaţă de nimică
Etern eu am crezut.

Şi-atuncia când tu o ruină
Vei fi în faţa mea,
Eu nici măcar a ta ţărână
Nu voi putea ierta.

(Convorbiri Literare, XV (1881), nr.4 1 iul. p.162)

E drumul prin pustiu. In lungul zarii,
Abia mijeste ziua. De departe,
Nisipu-n unde moi, ca apa marii,
Imbraca sihastriile desarte.
Un magarus cu ochii blanzi te poarta.
Te-ai increzut in pasul lui cuminte.
Cum creste-n zari mereu campia moarta,
Tu-ti pleci spre san privirea ta fierbinte.
Caci ai la san copilul si te doare,
Sa pleci cu el in aspra pribegie:
Peste capsorul Lui, mangaietoare,
Rasfrant-ai valul tau, cu gingasie.
De ce ti-s, Maica, genele muiate?
Petreci in minte alte prigoniri?
Il vezi pe El cu palme sfasiate,
Cu trupul jertfa sfintei Lui iubiri?
In mijlocul nisipurilor, poate,
Singuratatea Lui e mult mai blanda.
Odata fi-va parasit de toate,
Si-un vanzator ascuns va sta la panda.
Mai este timp? Un inger se pogoara
Deasupra-ti, ca un sol de mangaiere.
Franturi de raze te-nvalesc, Fecioara,
Si-alaturi merge Iosif in tacere.

Candva fecioarele acestui astru
ieseau sin casa, gangurind abia,
purtand pe umeri ca un scut albastru
o frumusete limpede si grea.
Iar umbra ei, cazand din mers pe plante
le-ncovoia pentru putreziciuni
si pentru-acele sfinte diamante
ivite cu trufie in carbuni.
Iar tu, iubito, suferind cu pasul,
gaseai in zare fluviul descantat
de salcii triste, lacrimand in ceasul
cand luna-si scoate cornul argintat.
Si toate coborati in val cu scuturi
roscate in amurg si negre-apoi.
Minusculi stropi si ochi imensi de fluturi
cadeau pe umerii rotunzi si goi.
O, scutul nu parea sa se scufunde !
Cazand adanc, te minunai si tu
ca trupul vostru diparea in unde,
dar frumusetea trupurilor nu.
Iar fiarele setoase, mai la vale,
privind cu ochiul rosu de pe mal,
cu alt luceafar se-ntorceau din cale
uitand sa guste fermecatul val.
Tarziu, fara vestmant, tinand cu mana,
lunatice, voi ascundeati sub scut
placerea-nspaimantata si tarana
din care trupul vostru s-a nascut…
Candva, femeile acestui astru
puntau o alta frumusete, gre.
si nu visau ca scutul ei albastru
odata, de pe umeri, va cadea.
Iar spre sfarsitul unei nopti amare,
cand fiicele iesira dintre flori,
cu sani sfiosi si umeri goi pe care
cadeau cu sabii aspre tineri zori,
– trecu incet si scutul tau, iubito,
sa apere un numar mai frumos
si clipa mare pe care-ai sfintit-o
in pantece cu tipat dureros.
Acum iata: stati plangand in noapte,
caci fiicele isi trec stravechiul scut
la alte fiice, mandre, fara sopate,
ca intr-un joc de-a pururi cunoscut,
Si plangeti fluviul linistit si pasul
cu care veti intra-n acelasi val
si salciile jalnice si ceasul
pana sub luna-ntarziat pe mal.
Cand scutul falnic o sa se scufunde,
cazand adanc, te vei mira si tu
ca frumustea a pierit in unde,
tarana trupurilor insa nu…