• Acrostih bilingv
• Apocalipsa
• Curriculum vitae
• De apoi
• Dilema
• După revolutie
• În memoria
• Interpretare
• Lui Eminescu
• Mă cert cu Dumnezeu
• Metamorfoza
• Numai duminica
• Platonic
• Retrospectiv
• Sfîrsitul lumii

Doamne, cum de mai poti rabda
nelegiuirea din gradina Ta?

Traim in haos,
fara iubire,
n-avem nici rost,
nici mantuire,
cuprinsi de setea de marire.
Sintem ca fiarele din jungla
care pe care sa ajunga,
nimicnicia nu se-ascunde
si raul peste tot patrunde.

Ucide mina,
plinge gindul,
se infioara tot pamintul
si stelele din cer jelesc
blestemul nostru pamintesc.

Poate e timpul de pe urma,
dar Mielul s-a-naltat din turma
si nu vad jertfa ce-ar putea
sa-nduplece miniia Ta,
ce-o simt ca vine in curind
precum in Carte,
fulgerind.

… Toate le-aud
Şi-auzul încă mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
ţine veştile care nu mai pătrund.

Ţine veştile de la stea,
să n-ajungă în inima mea,.
Ţine veştile de la şerpii de casă,
Şi-n amiaza cuprinsă mă lasă
să cad şi s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.

Ceva nespus de tânăr s-a pierdut…
Aşa, cu golul fiecărui ceas,
s-a risipit în mine, s-a retras,
ca un izvor de nimenea ştiut.

Mi-a fost de mine însămi tot mai dor,
ca de-un prieten bun care-a murit…
şi m-am întors adesea şi-am privit
la toate cu tristeţi de călător.

N-aş vrea ca după moarte să-nvii
în alt tipar de om sau animal,
sau floare cu petale străvezii,
ci-aş vrea să trec în regnul mineral.

Să fiu bucată rece de granit,
ascuns filon de marmură să fiu,
să-mi dorm, în fine, somnul liniştit
sub straturi suprapuse mai tarziu.

Eu n-o să simt rozându-mă izvoare,
şi peste-un veac o mână de artist
va nemuri minuni strălucitoare
din trupu-mi fără linişte şi trist.

Trebuie să plec astă-seară
sau mîine. Un înger de pară
lîngă patul meu va veni :
scoală-te, nu zăbovi.

Îngere, lasă-mă pe pămînt.
Strînge-ţi aripile pline de vînt
şi priveşte :
totu-nfloreşte şi creşte.

Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici,
peste ape-n tremur şi potici,
Să culeg flori, să-mpletesc cununi…
Iată, nu cer multe minuni.

Ia o ramură şi prefă-o-n femeie,
Du-o-naintea dumnezeului tău să steie ;
ea va răspunde nevinovată
despre viaţa mea toată.

Pe calea aceasta numită Cuvânt
eu merg cu capul plecat, şi parul în vânt.
Sunt pâinea cu sare şi albul ştergar
ce pe masă sunt pregătite de dar.
Şi-naintea voastră, în strigăt,
pieptul glasului îmi dezvelesc:
Sunt vinovată că încă iubesc!
Sunt vinovată că Luna încă răsare
cu rouă împletită din Lumină de Soare
să lumineze în urmă, prin ani şi vecii,
întunerece mii.
Sunt vinovata hăitaşilor mei
că-n goană de întunerec către lumină
sunt fără de vină.
Sunt vinovata vinovaţilor mei
dezlănţuiţi în hoarde de zmei,

căci lumină fiind dintr-o Lumină mai mare
Iubirea iubirilor noastre-i fără hotare.
Pe calea aceasta numită Cuvânt
eu merg cu capul plecat, cu părul în vânt.
Sunt vinovată că încă trăiesc.
Şi în tăcere, cu alte glasuri am întrebat:
-Sunt vinovată că v-am iertat!?

Iartă Măicuţă,
călcâiul aprins de miezul pământului!
Setea o potolesc pulberi de fluturi.
Fruntea destăinuie
braţele purtătoare de rod
iar adevărul verde-i lumii blestem
şi ochiului meu închisoare de ape…
Cununi n-am ştiut împleti.
Păzitoare sunt mieilor…

Doamnelor şi Domnilor,
de milioane de ani
nu s-a schimbat nimic!
Lupii sfâşie, oile mai plâng
şi Păstorii lupii înfrâng!
Când mor stelele ning
albe paseri,
liniştite,
răbdătoare…