Mi-e dor de tine
Şi nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a găsit.

Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlăuntrul meu de tine
Mi-e nu ştiu cum,
Mi-e nu ştiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasă.

Îmi pasă!

Tatăl nostru carele eşti în ceruri
coboară, de eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.

Amin.

Traiau de mult timp impreuna
Si cam incepusera sa se repete:
El era ea,
Si ea era el,
Ea era ea
Si el era tot ea,
Ea era, nu era,
Si el era ele,
Sau cam asa ceva.

Dimineata mai ales,
Pana se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde si pana unde,
De ce asa si nu altminterea,
Trecea o groaza de timp,
Trecea timpul ca pe apa.

Voiau uneori chiar sa se sarute,
Dar isi dadeau seama la un moment dat,
Ca amandoi sunt ea,
Mai usor de repetat.

Atunci incepeau de spaima sa caste,
Un cascat de lana moale,
Care se putea si croseta
In felul urmator:
Una casca foarte atent
Si cealalta tinea ghemul.

Sa iesi pe strada ti-e dat,
dar nu fara griji, ca-n zile de altadata.
La fiestecare pas, la fiece colt, te-ntampina: timpul.
Ast time ce veni peste noi,
intai ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri
de ape si continente,
salbatic ca o revarsare peste toate
a magmelor din noapte.

Unde, in ce intuneric
ti s-au ascuns multii semeni si fratii, surorile,
cu suferintele lor, te intrebi.
S-aude sumbra o soapta adusa de vant
ca, desi in viata inca,
noi suntem o amintire doar, fabula,
deznodamant asteptand intre veac si mormant.

Fericita-i acum numai valea ce are un sfant!
Un sfant de la care umanele umbre sa-nvete
cum trebuie intre pamant si tarie sa stea.
Un sfant neclintit care cata mereu la aceeasi stea
si-n spaima de pretutindeni
nu-si absoarbe in trup aureola.

Te-am întîlnit în drum spre casă,
Era pe înserat, erai frumoasă
Cu flori de cîmp în păr ca o mireasă
Şi c-un obraz, ca piersica aleasă.

M-am apropiat de tine, mi-ai zîmbit
Şi faţa ta frumoasă s-a-nroşit,
Eu mă uitam la păru-ţi împletit.
La trupul tău mlădiu şi împlinit.

Nu ne vorbeam, eram ca doi străini
Ce se-ntîlniseră aici din întîmplare
Ce sunt stîngaci, ca printre mărăcini
Dar ochii îşi vorbeau cu stăruinţă.

Şi se citea în ei o întrebare
Sau, mai curînd, o taincă dorinţă.

(17 septembrie 1976)

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei intra
În parcul meu,
Nisipul aleilor deşarte,
Îmbrăţişănd pantofii tăi albi, va tresări…
La revederea celei venite de departe
Copacii vor zâmbi…
Ferestrele-mi închise se vor deschide iar,
Şi-n vazele uitate pe albe etajere,
Buchetele uscate de alb mărgăritar
Vor palpita
Ca-n ascultarea unui demonic Miserere!…
Va fi-ntr-o noapte caldă de mai.
Când vei veni,
“Olimpia” din cadru-i îţi va surâde iar,
Ceasornicu-n perete va respira mai rar
Şi mutele covoare, pe jos, vor tresări…
Demonul nebuniei va coborî din nou
Pe-albastrele sofale
Şi albele dantele,
Aripa lui va stinge lumina-n candelabru,
Iar noi,
Sub ocrotirea tăcutelor perdele,
Postum ca şi-ngropaţii de vii, într-un cavou,
Ne vom iubi-n parfumuri de brad şi de cinabru.

Şi-apoi…
Va fi într-o seară poate ca şi-alte seri.
Va fi
O seară de octombre cu palpitări discrete
De frunze,
De imagini,
De pleoape
Şi regrete…
Vai!… cea din urmă seară când tu vei mai veni
Va fi o aiurare de toamnă pe sfârşite,
O aiurare-n versuri brodate pe-o batistă –
Simbolul despărţirii…

Şi-atâta tot…

Şi-apoi
Nu va mai fi nimica,
Nu va mai fi nici soare,
Nu va mai fi nici lună
Nici stele căzătoare…
Şi faţă de noi singuri,
Poate,
Nu vom mai fi nici noi!…

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!

Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia.

Pe dealuri se-naltă solare
podgorii albastre şi sonde.
Râuri spre alte seminţii
duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele
toate până în cer.
Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas –
peste câmp şi oier.

Fluturând în vesminte
de culoarea sofranului,
ard fetele verii ca steaguri
în vântul şi-n râsetul anului.

Să nu-ţi faci chip cioplit din mine
şi nici să nu te-nchini sub fum înalt.
Frumuseţea mea de bronz păgân rămâne
un idol pentru cerul celălalt.
Săruturile îndelung schimbate
să-ţi înflorească azi altundeva,
cu alte cântece-n vecinătate,
cu alte tâlcuri în tăcerea ta.
Plăcerile ca luntrile vopsite
şi-au şters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoica de sidef pe prund.
Să nu-ţi faci chip cioplit din amintire
şi nici la jaruri vechi sa nu adăşti.
Consolatoare, o vopsea subţire
aplică gândurilor alte măşti.
Desprinde luntrea de la ţărm şi du-te.
Precum se pierd în ceruri meteori,
se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfânt, gustat de-atâtea ori.
Lăsându-mă uitat, tu mă ucide
cu fiecare vâslă, ca pe furi.
O trestie de suferinţi lichide
să cânte-n deltă spumegând, la guri.
Dar sus, lângă izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfă unor zei străini,
să nu jertfeşti nimic absenţei mele
şi nici frumuseţii ei să nu te-nchini.
Ci pierde-mă în casă, printre lucruri:
să putrezească bronzul vânzător.
Iar tu, neauzindu-l, să te bucuri
că-n pragul altei lumi chiar zeii mor.