“Principalul e să nu ne pierdem minţile”,
Auzeam mereu
Şi-mi imaginam minţile
Ca pe nişte bobiţe de mercur
Neastâmpărate, greu de stăpânit
Şi gata mereu să se piardă,
Pe care mi-ar fi plăcut
Să le strâng la un loc
Într-o singură bulă strălucitoare,
Aşa cum făcusem o dată
Când se spărsese termometrul,
Culegând în palmă
Sângele lui argintiu.
Adormisem atunci – ţin minte –
Disperată de somn,
Strângând pumnul cu încăpăţânare
Peste sâmburul viu,
În timp ce auzeam
Vorbele îngrijorate ale celor mai mari:
Să nu ne pierdem minţile…
Câteva cuvinte, ţi-ai spus,
doar câteva cuvinte, şi ai creat
o întreagă istorie, al cărei prezent
este deja ieri, aşa cum mâine
va fi doar trecutul aceluia
ce-l va lăsa în urmă, pierdut
pentru totdeauna…
Doar un cuvânt, îţi spui,
doar un cuvânt, şi te-apropii
în drumul tău de nebănuitul pas
spre necunoscut, fără să te sperii
de gândul acela care eşti şi nu eşti
tu, de clipa aceea în care poţi să fii
şi eşti…
De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…
De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…
De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…
Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
Ea mi se juca
cu degetele prin inimă
tot încercând să-i prindă ritmul bătăilor
eu îmi lipeam de palme
melcii urchilor ei
ce încercau să-şi deseneze cărări şerpuite
prin astrologia destinului meu
erodat de biserici şi pieţe
de fugit nu puteam-
îmi îngheţară globulele roşii
în sărutul ei
de cântat nu putea
fără să verse câte o mare
peste talazulul buzelor mele
de iubit nu mai ştiam-
te ascundeai mereu după câte un vis
fără să apuc să ţi-l povestesc
de iubit nu mai ştiai-
deveniseşi toată un fluture
sau o aripă
iar la urmă un zbor
culcată cum erai în fiinţa mea
ne facuserăm atat de uşori împreună
că nu mai puteam să ne cântărim inimile
fără să pornim în căutarea
În odaia pentru mese
Stau pe patru rînduri dese
Mese mici,
Ca de pitici,
Şi pe ele
Farfurii, furculiţe, păhărele,
Toate ca pentru copii,…
Şi copiii toţi mănîncă
Dar
Matei cel mofturos
Scapă prăjitura jos:
Se tot uită lung la ea
Şi ar plînge şi nu vrea.
Dinu-i spune:
-Fii pe pace, îţi dau prăjitura mea!
Ştiu că ţie tare-ţi place!
Azi am găsit pe dună un braţ alb de statuie,
Un braţ furat de valuri de cine ştie unde…,
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?
E-un braţ alb de femeie, fărmat mai sus de umăr,
Şi marmora-i atâta de clară şi curată,
Încât nu-ţi vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.
Şi mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-şi purta mâna cealaltă.
Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând viţele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înşii după moarte.
Şi-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs şi iat-o iară
Purtând pe braţul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brăţară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.
(Sămănătorul, 4 februarie 1907,vol. „Fantazii”)
Un simigiu oarecând
Covrigi, simiţi încărcând,
A umblat din sat în sat
Şi schimbând, pe oau i-au dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Se întorcea la oraş
Ca şi un negustoraş.
Dar pe drum când să ducea,
Se gândea şi plan făcea:
„Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, nuoau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloşci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui.
Să zic acum c-a crescut
Şi găini mari s-au făcut,
Aste-ntr-o zi peste tot
Cinci sute de oau îmi scot.
Să le vânz ca un sărac,
Ceva părăluţe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci.
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stăi să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală prea nu au,
Cinci sute de cloşci îmi dau
O sută de sute-n cap
Hait! de sărăcie scap.”
Când zise „hait”, bucurat,
Îşi uită că e-ncărcat.
Şi sărind sus ca un ţap,
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Şi planul îşi izbuti.
Mulţi mari lucruri socotesc
Şi nici nu isprăvesc.
Water lilies load all over
The blue lake amid the woods,
That imparts, while in white circles
Startling, to a boat its moods.
And along the strands I’m passing
Listening, waiting, in unrest,
That she from the reeds may issue
And fall, gently, on my breast;
That we may jump in the little
Boat, while water’s voices whelm
All our feelings; that enchanted
I may drop my oars and helm;
That all charmed we may be floating
While moon’s kindly light surrounds
Us, winds cause the reeds to rustle
And the waving water sounds.
But she does not come; abandoned,
Vainly I endure and sigh
Lonely, as the water lilies
On the blue lake ever lie.
(1876, Translated by Dimitrie Cuclin)
Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan.
E orb şi e batrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.
Ah, Pan!
Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.
Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetişor capşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.
Tăcere.
În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
“Picurii de roua-s mari şi calzi,
corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară?”
« Pagina anterioară