Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Şi-amurgurile timpurii —
Vin dimineţile urâte
Şi nopţile posomorâte
Şi lungi, şi negre, şi pustii…

Copacii, despuiaţi şi jilavi
Şi trişti ca cerşetorii schilavi,
Gem biciuiţi de vânt şi ploi —
Podoaba lor de-odinioară
O zdreanţă putredă-i ce zboară
Şi-i tăvălită în noroi…

Veni-vor zilele senine,
Vor râde florile-n grădine
Sub arcul cerului senin…
Veni-vor toate iar, ştiu bine…
Ci eu, cu toamna care vine,
M-aş duce, ca să nu mai vin…

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri –
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!

Cum sã nu umblu trist prin grãdini?…
Din coastele tatei cresc rãdãcini.
Din inima lui ierburi multe-au crescut,
S-au înãltat, strãvezii, si-au cãzut…

Printre amurguri cânt si cosesc.
Sub care iarbã o sã-l gãsesc?
Mai multã rouã… Doamne, te-ndurã,
Sã-i înfloreascã trifoiul pe gurã…

Toate aceste minuni împlineste-le,
Cã el te-ar lãuda pentru toate:
Dar gura lui s-o deschidã nu poate
Nici pumnul, nici toporul, nici clestele.

Butuci. Ierburi umede. Crini.
Cersetori cu împãratii vecini.
Fructe în pârg. Rãdãcini.
Cine n-are pãrinti prin grãdini?

(“Cuget moldovenesc”, nr.4-5, aprilie-mai, 1942)

Privesc de la fereastră, gânditor,
Cum soarele se lasă-n asfinţit,
Deasupra lui chenarul unui nor
Cu aur şi rubin pare tivit.

Albastrul cerului acolo-i şters;
Din nor bizare forme se desfac…
Cum le-aş aşterne-n ritmul unui vers!
Dar se topesc… Acum, parcă-i un drac,

În haină de argint înfăşurat,
Stă drept şi ţine-n mână un stindard.
Acu-i un urs… dar iată… s-a schimbat…
I-un popă pletele-ncâlcite-i ard.

O clipă-l văd cu braţele în sus,
Dar flacările lacome-l cuprind,
Un nor de praf se-nalţă la apus,
Încet a nopţii umbre se întind…

În pacea asta sfântă din amurg
Ce trist lucesc a cerului făclii!
Iar clipele vieţii mele curg
Din ce în ce mai reci şi mai pustii.

Suave astenii de primavara
si cugetarea-ntr-un impas difuz
si verb rotund ca un sigil in ceara
abia ghicit si dulce la auz.

Prin varsta iarasi iezere alpine
privind, spre cer, orbite de lumini –
Poetul va previne : vremea vine
pana si-n cer sa fim printre vecini.

Venim cu sentimentul primaverii
acut, in toti, uitand ca ore bat.
Genealogic arbori, merii, perii
ne smulg din varsta timpului uscat.

Acum pe umeri ridicam lumina
si ducem orele, distrati pe maini.
Albi de nesomn suntem precum hermina
si stravezii de parc-am fi fantani,
si stravezii de parc-am fi fantani.

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai…
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!… în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-ai lucit
Până ieri.

Oare te pierdui
Pe acest pământ,
Fără ca să-mi spui
Un cuvânt?

Oare te înduri,
Tu, ca să mă laşi,
Geniu de păduri
Drăgălaş?

Luna în zădar
Bate în fereşti,
Şi mă-ntreabă iar
Unde eşti?

Ar luci pe zid
Până ce te culci,
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.

Şi ar tremura
Tainic în frunziş
Şi te-ar săruta
Pe furiş.

Dar ea zi cu zi
E în orice loc
Şi te va găsi
Cu noroc.

Eu nu pot să plec
Peste nori şi vânt,
Şi să te petrec
De-unde sunt.

Cum nu sunt ca ea,
Ca să mă strecor,
Drept oglinda ta
Să cobor!

Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.

Să apar ca-n vis
Acelei vederi
Care mi-au surâs
Până ieri.

Steaua sus pe cer se-arată,
Neaua pare că-i de puf.
Clopoţei cereşti revarsă
Praf de aur prin văzduh!

Se aud la geam colinde,
Lumea pare c-a-ngheţat.
Gerul mantia-şi întinde,
Cine doarme răsfăţat?

Somn cu vise legănate
În pătucul cald şi bun?
O fi vântul la fereastră?
Ştiu eu cine-i! Moş Crăciun!

S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…
În bogatele-ţi inele
Nu mai suferă – vasal –
Nici un suflet mineral,
Nici un gest de mâini rebele
Nu mai turbură-nserarea
Ce-ascunde-ntre perdele
Sugrumându-şi respirarea
Pe tablouri,
Pe icoane,
Pe oglindă,
Pe sofa
Şi pe roşia lalea,
Încrustată,
Ca o pată
De amurg, pe gura ta…

Între noi şi restul lumii
S-a lăsat ca o cortină
Agonia unei dâre de lumină…
Hai să punem capăt glumei
Şi, sub braţele troiţei olteneşti de la
Corcova,
Hai să ne iubim în cinstea
Lui Giacomo Casanova!…

S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…