n glas au aiurări de liră,
Pe frunţi – un răsărit de zori;
La şipot, unde poposiră,
S-au adunat privighetori …
Iar zeul dragostei, April,
Din două guri făcea o floare,
Şi fiecare sărutare
O saluta din crengi, c-un tril.
Visând, cei doi îndrăgostiţi
Tot repetau în suflet cântul;
Atunci, din fundul văii, vântul,
Văzând cât sunt de fericiţi,
S-a strecurat în crengi tiptil,
Mişca un ram, zâmbea în soare,
Şi-i îngropa sub colb de floare,
C-un râs zburdalnic de copil.
(Sămănătorul, V, nr 10, 1906)
Dacă eşti bărbat,
nu lăcrima,
ci sângele să-ţi verşi
în mijlocul mulţimii oropsite.
Şi nu blajina
pâlpâire-a lumânării,
ci fulgerul scăpărător
să-l porţi în mâini.
Şi-al tău cuvânt
să-l înţeleagă pe deplin
măicuţa ta, copiii
şi truditoarea iarbă.
Dacă eşti bărbat
pe colţul tău de pământ,
la marginea Ţării tale,
în mijlocul mulţimii oropsite!
(Lui Dumitru Matcovschi)
Sarailii si baclavale, bragagii
tone de halvita si susan
narghilele si halva si gingirlii
barbi cu pasalac si lung caftan
trec iavas-iavas inspre harem cadane
pasa trage cu nadejde din ciubuc
plin de ura, cu priviri pagane
potrivindu-si laba groasa în papuc
corabioare, bigi-bigi, musaca
pungi cu galbeni (aferim!) bacsis
vine’n taina singur Voda la cafea
vocea pasei taie ca un varf de sis.
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimâine, mâine, acum, –
Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvântul cel mai dens.
Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvântule, cetate
pururea în fum şi foc.
Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme.
O rădăcină de colos
Şi-a sfredelit în stâncă,
Şi de pe stâncă maiestos
Mai sfredeleşte încă!
De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Şi pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.
Şi lemn, şi piatră la un loc,
Verdeaţa-i ne-ntreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!
La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
D-atâţia ani nestrămutat
El tot aşa petrece.
D-ar fi să-i daţi în văi adânci
Odihnă dezmierdată,
Răpindu-i viscole şi stânci,
L-aţi omorî pe dată!
Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme!
Pisoiaşul meu simpatic
Dă mereu cozii ocol
Este foarte nebunatic
Şi îl cheamă Rostogol.
Că mereu se tăvăleşte
Ca un înnăscut atlet
Are, şi nu-i prisoseşte,
Timp de joacă berechet.
Savurează tot lăpticul
Delicat, lângă măsuţă,
Apoi îşi spală boticul
Cu pufoasa lui lăbuţă.
El nu seamănă cu alţii,
Nu prinde şoareci deloc,
Are alte înclinaţii
Că e locatar la bloc.
Mângâie prieteneşte
Un şoarece bibelou
Şi pe urmă se zgâieşte
La şoarecii din tablou.
Lut însufleţit de raza vecinicei dumnezeiri,
Aluat în care cerul cu pământu-i plămădit,
Tainică verigă care leagă cele două firi:
Vecinicia de-o clipire, infinitul de finit.
Vierme tăvălit în tină, care muşti din cer cu dinţii,
Urieş semeţ, pe care o suflare te doboară,
Tu, a cărui mână scurmă măruntaiele ştiinţii
Şi a cărui cugetare ia nimicul drept comoară,
În zadar te-ncerci a rupe pânza care te desparte
De enigma nepătrunsă: Ce a fost? şi ce va fi?
Cartea facerii e noapte, iară cealaltă carte
Nu e scrisă, sau de-i scrisă, nu ţi-e dat a o citi.
Ai în faţă şi la spate două semne de-ntrebare,
Tu-ţi trudeşti, sărmane, mintea ca să afli vrun răspuns;
Rătăcind ca un nemernic pe a vremurilor mare,
Cerci zădarnică cercare în noianul nepătruns.
Şi când mintea ta zdrobită de nebuna-i alergare
Abia poate să mai iasă din a vremii adâncime,
Şi când vezi că ziditorul n-a lăsat un drum pe care
Să se urce orbul vierme pân la sfânta-i înălţime,
Tu turbezi, nesocotite, şi în oarba ta mânie
Strigi: O, nu! dumnezeirea nu e decât o părere,
O nălucă născocită de-a norodului prostie!…
Creatorul e natura… Ea e singură putere!
Vreme, haos, ceruri, râdeţi! Microscopică furnică,
Spânzurată de-o lunetă, vă pătrunde, vă striveşte!
Ea măsoară infinitul, întunericul despică…
Înaintea Creaturii, Creator, te umileşte!…
Prin al vieţii mare poate, mintea mea o rătăcesc,
Şi de bunăvoie singur cu speranţe m-amăgesc,
Îmi creez năluci de aur, întâmplări nepomenite,
Urmărindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu atuncea, şi când umblu, şi când stau,
Îmi pui aripile-albastre ce avânturile-mi dau;
Nu e stavilă pe care să n-o trec prin cugetare
Şi-ntâmplările-aşteptate le aştept fără-ncetare!
Aci dau de o comoară ce se află-n al meu drum
Şi mă-mbăt de bogăţie cum te-mbeţi de un parfum.
Aci văd că tot poporul mă ridică la mărire,
Fermecat de-o vorbă numai, de-o mişcare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au să nască vin pe rând
Cu minuni strălucitoare ca să umple al meu gând.
Aci-n fruntea unei oaste vitejeşti mă văd deodată,
Coifurile scânteiază, tobele încep să bată…
Aci statele din lume vânturându-le, în mine
Simt din nou tumultul vieţii şi renasc dintre ruine.
Aci singur şi de lume izolat, adâncul cer
Îmi deschide poarta sacră a obştescului mister
Şi cu gândul ce sclipeşte la lumina poeziei
Văd în stelele de aur alfabetul veciniciei!
Aripi! printre câte visuri poleite mă purtaţi!
Câte raze pe-a mea frunte puneţi dacă vă mişcaţi!
De cât soare acest suflet nu mi-l umpleţi? Ce splendoare
De albastru şi de roşu nu-ntrevăd mângâietoare!
Câte perle de-armonie se deşiră-n jurul meu
Când prin inimă mă faceţi să vorbesc cu Dumnezeu!
Aripi! Voi sunteţi misterul ce mulţimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tâmple lumile şi le concepe,
Şoaptele ce se preschimbă într-un cântec nesfârşit,
Dus de-a îngerilor voce pân’ la cer nemărginit!
| A fost odată ca niciodată etc. |
| A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert. |
| Când tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră. |
| Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genuchi şi-i zise: |
| – Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirii împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele cela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de- iepure-şchiop; şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit. |
| Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul. |
| Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. |
| Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătână-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. |
| Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătână-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sânţenie. |
| Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui. |
| Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte. |
| Pocitania pământului îi zise: |
| – Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea. |
| – Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău, şi n-am nici un gând rău asupră-ţi. |
| – Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi cei iertăciune de la mine ca toţi fricoşii. |
| – Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi dacă vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. |
| – Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat. |
| Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu sufletul în oase. |
| Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina. |
| Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise: |
| – Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună. |
| Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni la marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat. |
| Cum o văzu, el se duse să o ia ca să-şi aline foamea cu dânsa. Ştiuca îi zise: |
| – Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi-oi prinde când cu gândul nu-i gândi. |
| Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise: |
| – Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine. |
| Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare. |
| Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. Şi voind să vâneze corbul, el îi zise: |
| – Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, că mult bine ţi-oi prinde. |
| Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise: |
| – Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine. |
| Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise: |
| – Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine. |
| Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. |
| Şi mergând înainte cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă că doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută. |
| Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o. |
| – Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală? |
| Slujitorii dedeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului. |
| – Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele? |
| – Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata. |
| – Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară dacă nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine. |
| – Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva nu tot cap de om. Să facem legătura. |
| – Aşa? |
| – Aşa. |
| Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră. |
| Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gândi la stăpâna lui; când, iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise: |
| – Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos? |
| – Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac? |
| – Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine. |
| Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei. |
| Când se sculă fata, îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi care venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan. |
| – Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării. |
| N-avu încotro şi trebui să iasă. |
| Ea zise şi împăratului: |
| – Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit. |
| – Vom vedea, îi răspunse împăratul. |
| A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât dinaintea lui, şi-i zise: |
| – Ce mai vrei, stăpâne? |
| – Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi? |
| – Să cercăm. |
| Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat. |
| Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise: |
| – Ghidi, ghidi, tălharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine! |
| Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea ficei sale. |
| Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise: |
| – D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?! |
| A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise: |
| – Lasă pe mine, şi de te-o găsi, eu aici sunt. |
| Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea. |
| Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă: |
| – Ci ia arată-te odată. Te simţ că eşti p-aci p-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu. |
| Dacă auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia lui. |
| Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise: |
| – I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai! |
| – Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trimis pe mine. |
| – Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut. |
| Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om- călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop. |
| – Iată m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece. |
| Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul. |
| Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa. Dară fata îi zise: |
| – Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pământului. |
| Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat. |
| Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă şi din spurcăciune nu-l mai scotea. |
| – Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine. |
| Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere. |
| Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-schiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui. |
| Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdeu şi stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; şi urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră. |
| Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa. |
« Pagina anterioară — Pagina următoare »