La Neamţu-n sfânta mănăstire
Stau rând toţi fraţii în Christos ;
Au gândul drept şi cuvios
şi cântă versuri din Psaltire.
E praznic astăzi, sunt „Toţi sfinţii”,
Şi din bătrâni e obicei
În cinstea sfinţilor să bei —
Iar legea n-o ştirbesc părinţii.

Al legii trup în două-l frânge
Paisie, stareţul, apoi
Desfundă dintr-un vechi butoi
Al legii celei nouă sânge.
Diaconul citeşte-n carte,
Iar fraţii beau şi cinste fac
În sănătatea cea de veac
A fiecărui sfânt în parte.

—„Să-l aibă Domnu-n sfânta-i pază
Pe Sit” — şi gâl-gâl-gâl! — „Pe-Adam”
Şi iaraşi gâl! Şi sfinţi de hram
Şi mucenici şi câţi urmează !
Şi pentru cel născut în staul,
Pentru Christos închină ei,
Şi pentru fiul Timotei,
Şi pentru Luca, Petru, Paul.

Şi pentru alte fete sfinte
Din Capadokia şi-Anadol —
Şi cât ce-aveau păharul gol
Le mai venea un sfânt în minte.
Ca să nu facă supărare,
Ei beau de suflet, beau cuminţi:
Nici un păhar pentru doi sfinţi,
Nici pentr-un sfânt două pahare.

Sfârşind toţi sfinţii de pe lume,
Aduc pomelnicul grecesc ;
Vrun nume sfânt de-aici citesc
Şi beau şi mai citesc un nume.
Scad sfinţii-ncet, şi vinul scade !
Dar vin mai e, sfinţii nu mai sânt!
Să nu poţi bea, căci n-ai un sfânt,
Şi-n gol să bei nu se prea cade !

În timp ce capul şi-l frământă,
Paisie gerne scurt şi-apoi
El cade mort lângă butoi —
Toi fraţii sar şi se-nspăimântă.
— „Staţi, fraţilor ! ia Chir cuvântul,
Cătăm un sfânt şi sfântu-i el!
Bem cel din urmă păhărel
În cinstea lui Paisie sfântul!”

(după o tradiţiune)

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

De ce sunt albe ninsorile?

Pentru că, la sfârşit de an,
cu săpun de nea îşi spală hăinuţele murdare
toate culorile

Pentru că, oprindu-se în loc,
să întindă o mână de ajutor unui om de zăpadă
fără noroc,
nu există băieţel care să nu ştie
din câţi bănuţi de argint se încropeşte
o bucurie

Ninsorile sunt albe şi pentru că,
la rugăminţile fetiţelor inimoase,
aflând că sunt vii,
iarna a eliberat
toţi fluturii înfipţi de ger
în ace cu gămălii

Să nu te bucuri, nu, prea mult
de Viaţă, de acest tumult
care te face să-ţi închipui
că nu-i tot una cu nisipu-i
să nu-ţi închipui … Căci aşa e:
ea face dintr-o vîlvătaie
cenuşă ; din cenuşă – vînt
şi din ce-i vînt face-o odaie
fără pereţi, fără cuvînt.

Eşti atît de frumoasă, iarna!
Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,
şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…
Îmi tremură nările
şi nici o mireasmă,
şi nici o boare,
doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,
al sorilor.
Ce limpezi sînt mîinile tale, iarna!
Şi nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc liniştit, idolatru
şi gîndul creşte-n cercuri
sonorizînd copacii
cîte doi,
cîte patru.

Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.

Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…

Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.

Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii.

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!…
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume –
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept…
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis –
Nu de oameni,
Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi –
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cumunţi!…
Ocoleşte-mă cu groază…
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi…
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

Sughiţa:
Cineva gândea la ea.

Cam peste-o lună-i dusă la vedere
…Odaia zace în tăcere,
perdeaua are ciucuri, creţuri,
pe masă – cinci dulceţuri.

Când se-ntoarce de la el,
spârc, pe ea, un porumbel.
Petiţoarele îi spun
că-i semn bun.

octombrie 1954

Oricât de bune rânduiele,
Cum vor intra pe mîini de oameni necinstiţi
Şi numai de al lor folos povăţuiţi,

Se fac îndată rele.

Spre pildă trebuie să ştiţi
Că lupul s-au cerut la leu nazâr pe oi.
Se vede că la el, precum şi pe la noi,

Tot trebui mijlociri,
Căci el întâi au pus pe vulpe meşteriţă,
Rege către leiţă.
Dar, pentru că de lupi sunt rele auziri,
Prealuminatul leu ferind nemulţumiri,

A poruncit la sfat
Să facă tuturor chemare
De o obştească adunare,

La care mic şi mare să fie întrebat:
Ce ştiu de lup şi ce purtări el are.
Aşadar, fiarele pe rând s-au adunat
Şi întru o unire glas bun de lup au dat.
Pe urmă au ieşit porunca cea leiască:
Pe lup, nazâr deplin, la stâne să-l pornească.

Dar oile ce-au arătat?

La adunare ele au fost neapărat?
Aceasta-i de mirare,
Că sfatul au uitat să facă lor chemare,
Când ele mai ales erau trebuitoare.