Colo, dimineaţa mea,
Viu altar îţi miruia:

Ca Islande caste, norii
În, dorită, harta orii,

Ageri, şerpii ce purtai,
Şerpii roşii, scurşi din rai,

Şi, cules, albastrul benţii
De pe jerbele Juvenţii.

*

Lăncile de iarbă mici
Le păzea căţeaua Bitsh,

Inimi mari dormeau pe ţară.
Munţi, cu sângele afară…

Cunoscut acelor zori
În fântâni, în şerpi, în nori.

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară…

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte…

Un broscoi

Oac, oac si iar oac.
Cine e acela-n lac?
E cumva un fat frumos?
Un vrajit broscoi raios.

Oac, oac si iar oac.
Printese, se plimba pe lac.
Numai una sa-l sarute
Si’nca una sa-l ajute.

Oac, oac si iar oac.
Nu stie ce face-n lac.
Este sarutat pe buze
Si incepe sa se amuze.

Oac, oac si iar oac.
O printesa sta pe lac.
Fat frumos, vede-ndata,
O printesa, broasca lata.

Oac, oac si iar oac.
Cei doi printi se pupa-n lac.
Si sunt foarte dragastosi,
Chiar daca sunt raiosi.

Mihai pierduse lupta.¹ El umbla rătăcit,
Si omul, si natura acum l-au părăsit;
E noapte, vijelie… vestmintele-i sunt ude.
– Bine-ai venit, streine!… o voce se aude,
O voce virginală… urmează-mi… ai scăpat!
Si-o mână se întinde eroului mirat.

Intr-o colibă mică la zece pasi îl duce.
El intră; la lumină zăreste-o fată dulce.
Copila îi surâde ca cele dintâi flori
Ce-anuntă primăvara la tristii călători.
Parintele ei vine si amândoi veghează
Să aibă multumire acel ce-l ospătează.

– Tu esti Mihai Viteazul!… eu ungur, tu român.
Dar nu aici o teamă! îi zice-acest bătrân,
Căci ospitalitatea în ceruri e născută
Când ura între oameni era necunoscută.
Ea îsi deschide sânul la toti câti o doresc:
Altmintirea, ar pierde caracteru-i ceresc.
Sub simplele vestminte s-ascunde câteodată
O inima de ură si de trădări curată
Precum, sub mantă d-aur a omului bogat,
S-ascunde câte-un suflet de pătimi degradat.
Asadar, nu te teme! nu te-ndoi de mine!
Ca sufletu-ti si lutu-ti în pace să s-aline!

Iar tânăra copilă cu buze de rubin
Eroului la masă turnă în cupă vin;
Un plâns de tinerete pe fata lui străluce
Si crede înca-o dată că viata este dulce.

1 – Lupta de la Mirăslău.

„De ce nu vii de pe carari straine
sa-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, cind numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
Si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?…

De ce nu vii cit inca sunt aproape?
De ce te-ascunzi cit inca te mai chem?
De ce nu simti lumina Mea pe pleoape
si Harul Meu, in ceasul tau suprem?

De ce nu vrei si fii cu Mine-n slava,
sa colindam alaturi ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din vesnica dumbrava,
cu mina Mea cununa sa-ti aleg!

De ce nu vii tu, sufet nehotarnic,
cit inca pot Mintuitor sa-ti fiu?
Cind vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plinge-amar, dar poate prea tirziu!

Mai mult de-atit, ce jertfa de iubire?
si cui i-ar da mai mult de-atit prin gind:
Un fiu pierdut si rida in nestire
si-un Dumnezeu sa cheme lacrimind?”

Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin;
Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare,
Dar şi hodorogea,
Făcând un vuiet mare,
Încât cei trecători în laturi toţi fugea:
Atunci când el folos nimica n-aducea.
Asemene în lume,
Acel ce tuturor se laudă şi spune
În trebi puţin sporeşte.
Iar cel ce tace,
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăveşte.

Aşa de gol în toate cum m-am născut în lume
Trăiesc şi pînă astăzi ; muncesc, dar n-am putut
Să-mi fac trăsură, haine, parale şi un nume ;
Dar îns-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut !

Şi azi ca-n toată vremea datornicii veniră,
Obraznici cît se poate ; boieri, i-aţi cunoscut !
Dar însă cu ocară, cu brînci mai toţi ieşiră,
Fiind c-am pus eu minte şi-un frac azi mi-am făcut.

Acum să fac mătănii, la piept eu a mă strînge,
Să-mi plec şi ochi şi capu, şi mîna să sărut,
Să muşc, să vînz pe unu, pe altu iar a linge
Le-am învăţat pe toate, şi-un frac azi mi-am făcut.

Rang, slujbă, bogăţie, acuma vin grămadă,
Acea idee proastă de cinste am perdut ;
La un boier prea mare mă duc acum îndată
Şi mîine şi poimîine, şi-un frac azi mi-am făcut.

Plecai să merg, dar însă împins de îngînfare,
Pe la a mea Elenă, să trec puţin am vrut ;
Dar ea-mi zise : „Dragă şi tu în astă stare,
Şi tu cu haina curţii şi tu frac ţi-ai făcut ?”

Ca vis, ca-nălucire, cum piere toate-n lume,
Zadarnica-mi mîndrie îndată a trecut !
Şi-am zis : decît ast „dragă”, nu voi eu un alt nume
Nu voi palat, rang, aur, şi fracul am vîndut.

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea.

Cine-i tare şi mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Şi de pe neam ei toţi,
De la străbunii săi până la strănepoţi,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toţi.
Şi elefantul meu, oricum era de mare,
A înţelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând şi plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Şi iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că “lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”.
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Şi-aşa urla:
— Măria ta!
De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toţii blană.
Iar oile pârăsc, c-aşa sunt învăţate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde,
Să ştiţi că strâmbătăţi la mine nu-ţi ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Şi nici un păr mai mult, nimică.