Ce s-alegea de noi, a mea nebună…

Autor : Mihai Eminescu

Ce s-alegea de noi, a mea nebună,
De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?
Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,
Sau eu muream de-atâta fericire.

Viaţa mea cea strălucită
De ochii tăi cei de copil
Era cu zgomot şi-nflorită
Precum e luna lui april.

Şi-n astă înflorire zgomotoasă
Noi ne-am fi fost atât … atât de dragi…
Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,
Iar eu ­ de tine lacom ­ ca un pagi.

Acum ca-n toamna cea târzie
Un istovit şi trist izvor,
Asupra-i frunzele pustie
A noastre visuri cad şi mor.

Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,
Nu cer nimic din lume, nici aştept.
Mă mir de ce cu strângeri dureroase
Sărmana inimă mai bate-n piept.

În văduvire şi eclipsă,
Eu anii mei îi risipesc,
Simţind în suflet pururi lipsă
De chipul tău dumnezeiesc.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

Mircea cel mare şi solii

Autor : Dimitrie Bolintineanu

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite
Un stejar întinde braţe veştejite.

Astfel după dealuri verzi şi numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, ţara în mişcare;
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.

Toţi stau jos mic, mare, tânăr şi bătrân…
Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte:

– “Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,
Va să facă ţara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ştie!”

La aceste vorbe sala-a răsunat;
Dar un sol îndată vorba a luat.

– “Tu, ce într-această naţie creştină
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru ţari se-nchin.
Allah să te ţie, dar eşti un hain!”

În murmură surdă vorbele-i se-neacă.
Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei:
– “Respectaţi solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
– “Voi, prin care şahul astăzi mă cinsteşte!

Mircea se închină de ani obosit;
Însă al său suflet nu e-mbătrânit:

Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase;

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ş-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui ţară,
Sufletu-i e focul soarelui de vară.

Mergeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de pace, spuneţi că e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă.
– “Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă.

De deşarte vise să nu ne-nşelăm:
Moarte şi sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur ţara noastră are
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare.

Însă mai-nainte trebuie să ştim
Pentru ea cu toţii martiri să murim!

Căci fără aceasta lanţul ne va strânge
Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plânge!”

Poveste de iarnă – Erbiceanu

Autor : Adrian Erbiceanu

Cine a spus că cerul e posac ?
Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară ?
Nu-i spune lui poveşti că eşti sărac,
Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară.
Şi ce-i mai sănătos ca statu-n ger ?
Te naşti din nou, nimic nu te mai doare ;
E zidul spart ? Te poţi uita la cer !
Ferice fii, nu poate fiecare !…

Bătea la uşi Crăciunul timpuriu
(În sănii cu bărboşi purceşi din mituri,)
Dar n-ajungea – în visul lor târziu-
Sărmanelor “fetiţe cu chibrituri”…
În zgomot sec se deschideau obloane;
Ţâşneau în stradă mii de licurici…
-“Ce faci, mon cher ?…Ai să răceşti cucoane !”
-“E-atât de cald că mă sufoc aici…”

În tremur scurt o ultimă suflare
Pierea sub ceru-nzăpezit de nori :
-“A mai murit un…hoţ de buzunare…”
-“Să bem, mon cher, că iată bate-n zori”…
Cine a spus că cerul e posac ?
Păi ce să fac, eu te-am făcut sărac ?…

Se-nvălurea în alb întreaga urbă
Trasând pe zare o tristeţe curbă.

Feude

Autor : George Bacovia

Roz
Galben
Alb
Verde
Cenuşiu
Covoare
Peisagii din zări:
Împăratul alb,
Împăratul negru,
Bogăţii grase
Într-un ascuns departe,
Utopii
Miragii
După urbane ziduri:
Făuriri mintale.

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Metamorfoza

Autor : Luciana Vaughn

Am devenit ca tine
de piatra si plumb
si parca-as vrea sa m-ascund,
sa nu mai stiu de nimeni
si nimic.
Sa nu-ti stau in cale,
sa nu ma vezi,
oricum ar fi prea mult
ca sa mai crezi
ca m-am schimbat
si-am devenit
ce ti-ai dorit
si astazi sint femeia ideala
cu chip frumos si mintea goala.

Opera Apartinand Luciana Vaughn | | Nici un Comentariu »

In seara de Craciun

Autor : George Coşbuc

Afara ninge linistit,
In casa arde focul;
Iar noi pe langa mama stand,
Demult uitaram jocul.

E noapte, patul e facut,
Dar cine sa se culce?
Cand mama spune de Iisus
Cu glasul rar si dulce.

Cum s-a nascut Hristos in frig,
In ieslea cea saraca,
Cum boul peste el sufla
Caldura ca sa-i faca.

Cum au venit la ieslea lui
Pastorii de la stana
Si ingerii cantand din cer,
Cu flori de mar in mana.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Oracol mut – Doinaş

Autor : Ştefan Augustin Doinaş

Da: scoica moartă, peştera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuţăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal şi-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ?
Ecoul e prezenţa nimănui.
La fel – pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duşi nu ne-au lăsat decît
tărîţele rostirii, biete şoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ?
Din colbul sunetelor moarte, – cum
mai poate să se scoale marea Frază ?
Oracolul e mut şi scuipă scrum.

(1970)

Chitară

Autor : Alexandru Macedonski

Cu ochi mari te urmăresc
Printre flori cu vii răsfrângeri,
Însă fraţii tăi sunt îngeri
Şi mi-e visul omenesc,
Cu ochi mari te urmăresc.

Sunt migdali şi albi şi rozi
Şi e iarbă şi e soare,
Umbră, apă şoptitoare,
Viaţa, dragoste, nerozi.
Sunt migdali şi albi şi rozi.

Sub măceşi şi liliac
Cântă însă taina veche…
La ureche, la ureche,
Eu ţi-aş spune-o după plac,
Sub măceşi şi liliac.

Pictează-mi o mirişte

Autor : Grigore Vieru

Domni din ţări depărtate
Vin la noi să vadă
Eclipsa de soare.
Sunt multe azi de văzut.
Taţi sărind ca armăsarii
Pe fiicele lor.
Nepoţi violându-şi bunicile.
Copii româno-arabi, fără tată,
Negrişori cârlionţaţi, fără părinţi,
Luând la Română zece,
Căpătând premii
Cu doinele noastre.
Adolescente pierdute
Prin pustiul cel sur
Al bărbilor moşnegeşti.
Iepe bine hrănite
În baruri de noapte
Întinse
Pe genunchii
Politrucilor comerciali.
Muieri de generali, plictisite,
Împreunate
Cu dulăii care
Casa le-o străjuiesc.
Medici care lungesc penisul,
Măresc
Sânii domnişoarelor.
Cântece leşinate
Moţăind în vagin.
Eclipsă de soare.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

Actori cerşind. Poeţi
Care scriu franţuzeşte. Azi
Englezeşte cântând.
Învăţătoare şi doctoriţe care,
Plecate din satele noastre,
Trimit din Italia şi Israel
Scrisori de iubire soţilor –
Se câştigă bine acolo,
Vor avea copiii la toamnă
Cu ce merge la şcoală.
Bătrâni care se roagă să moară.
Eclipsă de pâine.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Nicolai Costenco, poetul
Care şi-a scris poemele
Pe caietul de gheaţă siberian.
Labiş, copilul genial, ucis
De roţile unui tramvai.
Inima lui Nicolae Testimiţeanu
Sfâşiată de colţii fiarei roşii.
Poetul A. E. Baconsky,
Actorul Toma Caragiu,
Mireasa cântecului, Doina Badea –
Jertfe ale cutremurului.
Dumitru Matcovschi strivit
De roţile autocarului.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici
Căutându-şi dreptatea în Cer.
Ucraineanul Ion Dumeniuc
Murind pentru cauza
Limbii Române.
Evreul Bruchis şi neamul Klaus Heitmann,
Acoperiţi cu noroi,pentru că
Ne omenesc Istoria.
Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Petre Teodorovici
Răpuşi de ciroză. Ioan
Alexandru pe crucea suferinţei
Răstignit.
Şi parcă n-a fost şi nu-i
Destul numai atât –
Puhoaie pline de furie şi groază
Năvălesc peste noi.
Ţărani care plâng
Îngropaţi în nămol.
Meri în floare ucişi
De ghiulele de gheaţă.
Câmpii şi păduri
Pârjolite de focul
Soarelui răzbunător.
Eclipsă de îngeri.
Popor blestemet.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Ilaşcu aruncat în cuşca de fier.
Optzecişti geniali,
Paşoptişti retrograzi,
Decrete. Simpozioane.
Mafii şi droguri. Ţărănişti. Liberali.
Comunişti. SIDA. Interfrontişti.
Asasinări. Rusia. NATO. Găgăuzia.
Turci care ne coc pâinea.
Stele pe care foiesc păduchii.
Călugări şi pusnici
Care se apără de viitor.
Lupte nedate. Nici nu
Se mai plânge măcar.
Bărbaţi de nimic,
Voind să strige,
Se udă pe ei.
Ţară scoasă la licitaţie.
Dorul veşnic repaus
Al martirilor.
Eclipsă de toate.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

(Vol.Acum şi în veac
Editura „Litera Internaţional”
)

Opera Apartinand Grigore Vieru | | Nici un Comentariu »

Despre starea de zbatere

Autor : Nichita Stănescu

Ca şi cum un tăiş superior
mi-ar fi despărţit norii de vârfurile munţilor,
aşa se zbate trupul meu uriaş, decapitat,
lăsându-şi pe cer capul fugitiv.

Nu poate să moară deşi nu mai ştie
ceea ce pentru el, odinioară, a fost viaţă.
Contempla ochiul de sus
trupul de jos şi în zbatere
Din văgăuna gâtului ţâşneşte
un stol de păsări ciripitoare şi verzi
Mâna îşi înfige ghearele
ghearele lungi cât un taur fiecare în parte,
mâna îşi înfige ghearele
în miraj
Ochiul suspendat priveşte
deznadăjduita zbatere.

Corabia de carne prinsă în furtună
nu se scufundă niciodată
Ajută-mă catedrală frumoasă
văzută de mine în alt oraş
Bate cu clopotele tale
dezordonată clipă.
Mă rog la tine frumoasă catedrală
tu, care eşti în alt oraş,
fă să se verse peste mine
bunătatea liniştii
Nici o diferenţă nu este între trupul acesta
şi trupul oricărui fluviu
decapitat dintr-o dată de delta
cea vorbitoare.
Ajungă la tine frumoasă catedrală,
cârdul de păsări roşii
care urlând, croncănind, chihotind
din gâtul retezat – se ridică la cer.

Primeşte-le catedrală frumoasă
pe limba clopotului tău, primeşte-le
Ajută-mă catedrală frumoasă,
văzuta de mine în alt oraş
Dă-mi liniştea, catedrală frumoasă,
şi altfel de moarte.

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech