Scumpă ţară şi frumoasă
O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea,
Căci, plutind în visuri line
Pe-al tău sân ca într-un rai,
Dulce-i viaţa de la tine
Ca o dulce zi de mai!

Eu te las, ţară iubită,
De-al tau cer mă depărtez
Dar cu inima cernită
Plâng amar, amar oftez!
Trist, acum la despărţire
De fiori mă simt cuprins.
Ş-orice dragă nălucire
Pentru mine-acum s-au stins!

Cine ştie, cine ştie
Dacă-mpins de-al soartei vânt,
M-oi întoarce-n veselie
Să sărut al tău pământ!
De-oi videa încă vrodată
Munţii tăi răsunători
Ce cu-o frunte înălţată
Se perd falnic pintre nori;

Şi-ai tăi codri de verdeaţă,
Unde curg, şoptesc uşor
Reci izvoare ce dau viaţă,
Doine care zic de dor,
Şi-al tău cer care zâmbeşte
Sufletului românesc
Şi oricare mă iubeşte
S-ori pe care eu iubesc!

Iată ceasul de pornire!
Iată ceasul mult amar!
Veselie, fericire,
Eu le las pe-al tău hotar,
Ş-a mea inimă îţi zice:
O! Moldovo ce jălesc,
Adio! rămâi ferice,
Ferice să te găsesc!

Ostile păgîne pasă la hotare.
Mihai-Vodă sade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc.
– Padisahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plătesti tributul ce i se cuvine !…

Mihai-Vodă tace. Oaspeti, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-si ridic.
Luna varsă raze dulci si auroase,
Căpitanii-si scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală Doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i salta rotungioru-i sîn,
Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,
Părul pe-a ei frunte joaca gratios,
Ochii cu tristete cat-acum în jos:
– Unde este timpul cel de altădată
Cînd Mihai Viteazul stia să se bată ?
Cela ce-n primejdii stă si se gîndeste
Inamicii tării jugu-i pregăteste.
Pentru tron, mărire, dulcea-i sotioară
Gata-i să se ducă si-n locu-i să moară !
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.
Du-te, mori in luptă, dulcele meu mire,
Că de nu esti vrednic, plec la mănăstire !

Atunci Mihai-Vodă se scoală deodată
Si spre sol întoarce fata-i gîndurată:
– Mergi si spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voiesti pe tară biruri noi a pune ?
Au vrei să iau pielea de pe Natiune ?…
Padisahul vostru, fără de-ncongior
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decît cu rusine, mic si atîrnat !

Si zicînd aceasta, ia o bardă-n mînă,
Iute strînge-n juru-i armia română
Si cu ea de-a valma, făr’ să zăbovească,
Sfarmă si respinge armia turcească.
Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,
A căzut în apă si-a pierdut doi dinti.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Naltă-o mănăstire si trei parastasuri !

(Dimitrie Bolintineanu)

De-atâtea clopote la gâtul turmelor
trase pe jos de miile de ani
pământul este
cea mai curată
lacrimă
din univers.
Din miez de noapte-până-n miez de veac,
pe frig, strânşi laolaltă ne încălzim
plângând într-una.
Din lacrimi facem clopote şi le dosim
la gâtul turmelor să nu le vadă luna.
Primăvara semănăm în arbori şi în stânci
sămânţa clopotelor şi izvorăsc în lume
păsări şi flori cântând în limba lor
acelaşi dor de moarte cum ne poate spune.

Vara ascundem clopotele într-un turn,
pieziş le ridicăm în ceruri peste cimitire
înfricoşaţi şi batem cu bătaia lor
în spatele lui Dumnezeu de fericire.

Toamna tragem clopotele din nouri pe pământ
Şi le gonim pe funii de-a lungul omenirii
duhnind a foc şi moarte la-ntoarcerea-napoi
le cuibărim cenuşa şi haosul din noi.

Dar gerul iernii negre coboară în părinţi,
clopotele fierb în fiecare,
pământul de departe văzut e-un clopot sugrumat
pe-o lacrimă enormă uscată lângă mare.

Pe când clopotul de sară
Sună lung şi legănat
La biserica din sat,
Nina şade-n prag afară
Şi-ascultând cum bate rară
Boarea-n crengile de fag,
Fata toarce; stând pe prag
Fata toarce;
Plinul fus uşor se-ntoarce
Pe sub degete cu drag.

N-are Nina scumpă salbă,
Nici înauriţi cercei,
Că-s săraci părinţii ei,
Dar ea are faţă albă,
Ca tăiată-n flori de nalbă,
Oblu trup ca bradu-n plai
Ea mai are; păr bălai
Ea mai are.
Şi-apoi doi ochi, pentru care
Doua-mpărăţii să dai!

Blândă ea, ca faptul sării,
Vara când e cer senin,
Visator, cu un suspin,
Ea priveşte-n latul zării
Cum, din negrul depărtării,
Vine-un nor, privind la nor
Nina cântă; cu mult dor
Nina cântă,
Şi-a ei gene tainic zvântă
Picurii din preajma lor.

Dar pe loc ea schimbă glasul
Şi sileşte zâmbet plin
Căci aude pas vecin;
Bate-n casă şase ceasul,
Când s-opreşte-n tindă pasul:
Lângă fata tinerea,
Mă-sa vine; lângă ea
Mă-sa vine.
Şi-o întreabă cu suspine:
Ce-i cu tine, draga mea?!

Nu-i riimic! răspunde fata,
Mamă dragă, nu-i nimic!
Pentru dragosti de voinic,
Gata-i sapa şi lopata
Şi făcliile stau gata,
Căci o jale-ncetişor
Îmi tot vine; negru dor
Îmi tot vine
Şi gândesc cum c-ar fi bine,
Mamă dragă, eu să mor!

Fata zice şi zâmbeşte,
Mă-sa greu a tresărit:
Vai de mine! Ce-ai grăit?
Draga mamei, ce-ţi lipseşte?
Taci, că vraja te pândeşte
Cu păcat, de capul tău
Să se lege; cu ceas-rău
Să se lege;
Nu-l chema, că te-nţelege!
Ne ferească Dumnezeu!
Ceasul-rău fata suspină

Unde-i, mamă, ceasul-rău?
Bun şi drept e Dumnezeu,
Dar la toate-s eu de vină!
Zice Nina şi deşdină
Din bălaiul păr buclat
Roze două; a sfărmat
Roze două,
Şi-n potop întreg de rouă
Ochii ei i s-au scăldat.

Oh, tu ştii de bună seamă,
Că din suflet îl iubesc
Şi tu ştii că pătimesc
Pentru Sandru, dragă mamă!
Cât de cu iubiri mă cheamă
Sufletul, să mi-l fac steag
Pentru Sandru: câte trag
Pentru Sandru!
El abia-i un copilandru,
Vai, dar cât îmi e de drag!

Când în sat porneşte hora,
El mă jură p-un inel,
Să-mi ţin ochii tot la el
Şi, ca fratele şi sora,
Noi în ciuda tuturora
Stăm cu glume, râzători
Până-n noapte; şi din zori
Până-n noapte,
Purtăm vorbe tot în şoapte
Nu mi-l las, să mă omori!

Vai, ş-aseară-n şezătoare
El de mine s-a ferit,
Mamă! Parcă-i otrăvit,
Ori drăguţă alta are!
Tot râdea cu fiecare,
Numai mie nu-mi râdea
Vesel dansul; povestea
Vesel dânsul,
Pe când mie-n taină plânsul
Brâu din inimă-mi rupea.
Tot aşa o seară-ntreagă

Numai cu străine-a stat
Şi făcea cu ele sfat,
Şi da semne să-nţeleagă
Că lui Nina nu i-e dragă!
Iar eu, mamă, suspinând
Stam pe laiţ; tremurând
Stam pe laiţ,
Mai la foc, mai la opaiţ
Ochilor de lucru dând.
Dar duşmancele-s, măicuţă,
Tot duşmance cum văd eu;

Căci ştiind necazul meu,
Mi-a zis Fira lui Sulcină:
Ce ţi-ai pus de gând tu, Nină?
Poate-n râs te-a supărat
Sandru doară? te-a lăsat
Sandru doară?
De, dar taci tu, surioară,
Că mai sunt feciori în sat.
Oh, şi Sandru, Doamne sfinte!

El care de alte dăţi,
Ar fi smicurit bucăţi
P-acel om cu-aşa cuvinte,
Tot râdea ca scos din minte
Şi-n batjocură privea
Lung la mine; ochi ţinea
Lung la mine
Şi cotind fete străine,
Pricină de râs făcea.
Mamă, pentru ce se ţine

Sandru chiar aşa-nţinat?
Ştiu că nu-i el de-mpărat!
De ce-şi bate joc de mine?
Dacă-i place oarecine,
Mai frumoasă de-a dorit,
Las să-i placă; de-i orbit
Las să-i placă,
Dar, de-am fost fată săracă,
Pentru ce m-a amăgit?
Aşa-i mamă oare-n ţară,

Tot aşa-i în orice loc?
Dragostea-i numai de joc?
Sunt sătulă de joc dară!
Şi plângea cu jale-amară
Şi ţinea privirea-n jos
Tot întruna; dureros
Tot întruna
Vărsa lacrimi, pe când luna
Răsărea de dup-un dos.

Bată-l crucea, că s-arată!
Vai de mine! ceasul-rău!
Ne ferească Dumnezeu!
Strigă mă-sa-nspăimântată,
Şi priveşte lung la fată,
Lung, căci fata-ngălbenea
Tot mai tare; ea strângea
Tot mai tare
Pumnii săi; mă-sa-n rugare
Pe toţi sfinţii miluia.
Dar copila hohoteşte;

Lasă caier, lasă fus.
Veselă s-aruncă-n sus
Şi tot cântă şi horeşte
Şi la mă-sa lung priveşte.
Hei, pe mine m-au hrănit
Ceasuri-rele; m-au iubit
Ceasuri-rele…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pentru doruri tinerele,
Multe fete-au nebunit!

De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii.
Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze!
Surâsul să se stingă pe veştedele buze:
N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!

Eu singur!… ş-apoi chorul întreg de nouă muze!
Cu glasul invidiei să croncănească corbii,
Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi
A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!

Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante:
Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin,
Viaţa-i sinfonie, amorul – sfânt andante…

Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,
Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin
În rime simboliste şi abracadabrante!

(Sonet olimpian simbolist
Indignatio facit…)

Forma-nghite astăzi fondul, ş-o justiţie diformă
Trece-n faţa lumii dreaptă, dac-a pus dreptatea-n formă!
Iar când sufletu-ţi c-un altul fără preot s-a legat,
Faptul în concubinagiu este-ndată proclamat.
Trebuia în faţa lumii să târăşti acea fiinţă,
Coram populo, iubirea să-i aduci la cunoştinţă,
Şi cu fruntea înclinată sub beteală, s-o expui
La surâse cu-nţelesuri şi la poftele oricui!
Trebuia la ofiţerul situaţiei civile
S-o mai duci, ca să-şi înscrie numele pe vreo trei file,
Şi pe loc, după ce popa Isaiia ţi-a cântat,
Mulţumit să pleci acasă spre a fi felicitat,
Să chemi lumea să mănânce ciocolată şi cofeturi,
Să ai prânz de gală seară, ş-alte multe marafeturi,

Şi la urmă comedia s-o pecetluieşti c-un bal,
Ca să-ţi joace toţi mireasa în vârtejul infernal,
Iar când, unul câte unul, invitaţii mi te lasă,
Să rămâi cu mama-soacră, sfeşnic neclintit în casă;
Şi s-o vezi cum la ureche îi şopteşte-ncetinel,
Sub pretextul s-o scutească de surprinderi de-orice fel,
Vorbe multe şi mărunte, care-o fac ca să roşească,
Veştejindu-i de pe frunte lămâiţa feciorească!
Singur când te vezi în fine, searbăd, rece, obosit,
,,Te iubesc” îi spui alene, pe trei sferturi adormit,
Şi la rândul ei mireasa, l-acel glas sforăitor,
Fruntea-şi pleacă şi adoarme pe-adormitul tău amor!
Iată ce-nsemnează-ntocmai, legiuita cununie,
A societăţii de-astăzi principală temelie,
Formă ce nendeplinită face din copii bastarzi,
Din femei, prostituate ce-ar fi bune să le arzi,
Şi din taţii de familii, ce de forme s-au scutit,
Monştri de neruşinare, oameni de dispreţuit!
Dacă treci la tribunale, spre-a lăsa căsătoria,
Găseşti iar că şi-n dreptate forma-şi are-mpărăţia,
Astfel că îţi pierzi averea dac-o formă vei scăpa,
Sau de-a drept ajungi la ocnă între vii a te-ngropa!
În armată este formă, în dreptate este formă,
În biserică tot formă, şi-n gazetării — reformă.
Formă în căsătorie, în virtute formă iar…
Forma este-n fruntea legii, fondul este la dosar!
Trebuie să naşti în formă, dacă vrei să porţi un nume;
Trebuie să mori cu formă, dacă vrei să pleci din lume;
La intrarea ta în viaţă, trebuie ca să-ţi plăteşti
Toate taxele intrării, că de nu, te păcăleşti.
La ieşirea ta de-asemeni, fără formă nu se iese,

Că ş-acolo ai de plată atestate de decese!
Însuşi eu, poet prin suflet, înşirând aici aceste,
Fără ca să cuget, poate, jertfesc formelor funeste,
Şi umblând pe-a lui orbită, globul nostru vagabond
Poartă astfel în spinare forme de-oameni fără fond.

(Satiră)

Cu gândiri şi cu imagini
Înnegrit-am multe pagini:
Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,
Chiar din zorii tinereţii.

Nu urmaţi gândirei mele:
Căci noianu-i de greşele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieţii-mi cel himeric.

Neavând învăţ şi normă,
Fantezia fără formă
Rătăcit-a, vai! cu mersul:
Negru-i gândul, şchiop e viersul.

Şi idei, ce altfel împle,
Ard în frunte, bat sub tâmple:
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.

Ele samănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatr-în munte
Cu icoanele cărunte,

Şi de sfinxuri lungi alee,
Monoliţi şi propilee,
Fac să crezi că după poartă
Zace-o-ntreagă ţară moartă.

Intri nuntru, sui pe treaptă,
Nici nu ştii ce te aşteaptă.
Când acolo! sub o faclă
Doarme-un singur rege-n raclă.

Iedera care se-ntinde
Pe pământ, rămâne slabă,
Toţi o sfarmă cu piciorul,
Şi ea veştejeşte în grabă,
Dar, când iedera se-nalţă,
Tot mai sus şi mai umbroasă,
Cine-o vede, o iubeşte,
Lăudând-o, că-i frumoasă.

Astfel omul, când rămâne
Numai pe pământ cu gândul,
Toţi îl ocolesc, cu mâna
De departe arătându-l.
Dar când omul îşi înalţă
Gândul către Cer mereu,
Îl iubeşte toată lumea
Şi-i ajută Dumnezeu!

Nu-n zădar e scris pe aur
În latinelor rostire:
Crescunt parvae res concordia
(Lucruri mici cresc prin unire);
Făr-unire nu-i vârtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au arătat.
Un părinte bătrân foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrând uni pe fiii săi,
Zis-au lor: Blem, feţii mei,
Cercaţi dac-a frânge poate
Cel mai tânăr dintre voi
Ceste dărzi unite toate,
Iar în urmă spune-voi
Ceea care tari le face.
Din fii unul le-au luat,
Dar zădarnic au cercat,
Şi dând altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: Eh, de eşti Samson!
Şi acestui opinteală
Au dat numelui sminteală.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce şi el n-au frânt nemic.
Cu toţi timpul lor pierdură,
Că unite-n legătură
Nici o dardă nu s-au frânt.
Atunci tatăl lor li zice:
Moale braţe văd aice;
Să v-arăt ce încă sânt
În asemene-ntâmplare!
Dar când astă lăudare
O ieu fiii lui drept şagă,
Bătrânelul tremurând
Întăi dărzile dezleagă
Şi le frânge-apoi pe rând,
Zicând: Fie-vă de ştire
Că puterea stă-n unire.
Deci şi voi, o, fiii mei,
Într-un cuget fiţi tustrei,
Unul altui de-agiutori!
Cât trăia bătrânul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mântuitori,
Şi-n minutul de pe urmă,
Care firul vieţei curmă
Cu o inimă ş-o gură
Fiii lui unirea-i giură.
După aceasta au găsit
Multe-averi de moştenit,
Dar plântate-n socotele
Şi-interesuri având grele.
Flămândă se-ndeasă-ndată
De vecini şi veri o ceată.
Unii fac pretenţii-n bani,
Alţi în sate şi-n ţigani,
Însă-a fraţilor unire
Este scut de mântuire
Ş-apărându-se-mpreună
Teferi stau în grea furtună.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Deşi sângele-i îmbină,
Egoismul îi dezbină.

La-mpărţelele averii
Unul darmă pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Şi aflând pe tustrei fraţi
Între sine dezbinaţi,
Strămoşasc-a lor avere
Se împrăştie şi piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului părinte,
Despre cele dărzi legate,
Dezunite-apoi sfărmate,
Dorea fieşcare fiu
A-i urma, dar pre târziu!