Un câine, de pe neam dulău,
Prielnic, credincios către stăpânul său,
Odată au văzut
Pe vechiul cunoscut,
Juju, căţel tărcat,
Ce din ogradă an în curte s-au luat
Şi carele acum la o fereastră-n casă,
Şezând pe un covor de cele mai frumoase,
Afară mândru se uita.
— Jujucă: ce mai faci mata?
Întreabă câinele, din coadă dând încet.
(Acesta între câini e semnul de respect.)
— Îţi mulţumesc, mon cher! răspunse lui Juju.
Sunt bine. Dorm, mănânc, alerg, mă hârjonesc
Şi pe saltele moi când vreau mă tăvălesc.
Dar spune-mi: ce faci tu?
— Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
Păzind ograda la boier;
Dorm lângă poartă, sau cu caii,
Şi de la bucătari ades mănânc bătaie.
Ba ieri şi un fecior trei lovituri mi-au tras,
Pentru că n-am lătrat la vreme şi la ceas.
Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Ai căpătat favor asupra-ţi aşa mare?
Ce slujbă la stăpân în faptă împlineşti?
Fiind atât de mic, în ce te bizuieşti?
— Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare!
Eu fac apporte şi joc ca omul în picioare!
Din oameni iarăşi sunt la soartă în favor,
Pentru că-n două labe ştiu a-umbla uşor
Şi fac apporte
Când pot.

Dacă primăvara vine, toţi încep a lor cântare
Prin a ne vorbi de rouă şi de-a vântului suflare,
Sau punând privighetoarea ca să cânte-ntr-un dafin,
O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;
Fluturii vin mai la urmă, legănaţi pe aripioare;
Văile sunt însmălţate, câmpurile,-ncântătoare;
Vântul cu dulceaţă suflă, paserile ciripesc
Mii de şoapte, mii de cânturi, mii de flori ce-mbălsămesc!…
Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,
Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,
Şi spre culme-a poeziei, ne vorbesc de câte-un dor,
Ca să bată astfel câmpii puţintel şi în amor!
Dacă vine apoi seara, dânşii scot ca din cutie
Stelele nenumărate, plus o lună argintie,
Plus un cer senin, şi-n fine, un zefir armonios
Îngânându-şi a lui voce cu pârâul tânguios!
Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biată natură,
Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!

Cu cosiţă gălbioară,
Ea e naltă şi uşoară
S-o vezi numai şi să tremuri!
Şi de-abia pe la Sân-Petru
Umple optsprezece vremuri.
Sunt şi-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce să-mbete
Ochii omului, au pieptul ele
Alb de taleri şi mărgele.
Rada, când o vezi, te fură
Cu necontenitul zâmbet
Şi cu-a vorbelor căldură.
Harnică, din zorii zilei
Nu stau mâinile copilei
Fără lucru, tot să prindă,
Casa lor toată-i oglindă.
La izvor vezi pe Rodica
Până-n zori, când pe sub streşini
Încă doarme rândunica.Pe izlaz nu-i multă hrana,
Dar vezi albă ce-i Joiana!
Şi-n amurg copila-n tindă
Foc în vatră vrea s-aprindă,
Dar mu-mu, Joiana muge
Radă, fă, s-alergi degrabă,
Că-n şopron viţelul suge.

Doar e tare! Haid mai iute!
Şi din drum, ca să-i ajute,
Vin flăcăii totdeauna.

Nu-l înjugi aşa cu buna
Pe viţel, şi Rada-i slabă,
Ştiu flăcăii! Şi-şi fac seara
Pe-aici vecinic ceva treabă.

Vaca-i tot ce-au ei, ea biata!
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e veselă din fire;
De noroc şi-ndestulire
Inima-i în veci e plină:
Când e fericită, spune-mi,
Mai mult ce-are o regină?

Rada-i nălucire vie,
Când aleargă pe câmpie
Şi-i bat vânturi în cosiţă,
Ori când seara stă-n portiţă,
Şi-o întrebi: Ce-aştepţi, iubită?
Şi pe dup-un stâlp s-ascunde,
Galbenă şi zăpăcită.

Dar la holdă! Arde soare,
Fetele secerătoare
Râd şi cântă, snopi fag grâul,
Murmură-ntre sălcii râul:
Fug la râu vro patru fete,
E şi Rada? Fug flăcăii
Şi ei, toţi, şi nu le-e sete.

Şi-n genunchi atunci pe ţărmuri
Ea din pumni cât două sfărmuri
Bea, iar Nicu: Dă-mi şi mie!

Taci! şi bea din pălărie!
Cere el, cer mulţi să-i deie:
Rada râde, le dă apă,
Toţi din pumnii ei să beie.

Zece stropi nu pot să-ncapă:
Prea e mic păhar de apă!
Şi-atunci ea, când el glumeşte,
Joacă pumnii şi-l stropeşte
Pe obraz, dar drăgălaşă
Tot ea-l zvântă,-n loc de cârpă
Mâneca de la cămaşă.

Şi cum ştie ea s-aleagă
Ce-i frumos! Atât de dragă
O dă portul îmbrăcându-l!
Când o vezi, te-mbată gândul
Că, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine-altarul
Ce păcat ai să cumineci!

Iat-o veselă şi-aprinsă;
Joacă hora! Cum e-ncinsă,
Cum îşi poartă-a ei făptură,
Toată-i ca-n zugrăvitură
Mamele, privind-o-n horă,
Să cotesc: Olio, tu leică,
Ce mai drac frumos de noră!

De-o-ntâlnesc în drum bătrânii,
Ei fac pod cu palma mâinii
Peste ochii slabi, s-o vadă:
Draga moşului, tu Radă!
Şi uimiţi de fata Dochii
O dezmiardă şi, când pleacă,
Umezi au de lacrămi ochii.

Dar de-i Rada cât de blândă,
Ea de mic-a fost osândă
Pentru sat. Şi nu-i mirare,
Ei flăcăi, ea fată mare:
Pentru-un râs al ei se ceartă,
Şi din joc se prind feciorii
La trânteli, cât Doamne iartă!

Da! Şi Rada-i mare hoaţă,
Poate satul tot să-l scoaţă
Din sărit, ea ştie bine!
Dar se teme de-oarecine.
Mă-sa e? Ferească Domnul!
Alt temut: ca să nu-şi piardă
Pe acel ce-i pierde somnul.

Unde mergi? Mă duc la moară!
Viu şi eu! Şi din uscioară
Vladu iese-n cap de stradă.
Nu m-ajungi! Te-ajung eu, Radă!
Dar fugind i se desprinde
Şorţul alb din brâu, iar Vladu
Nu-i dă şorţul, ci i-l vinde.

Ieri mi te-am făcut scăpată;
Azi nu-mi scapi nesărutată!
Cum nu scapi din mână fumul
Nu-mi eşti drag, de ce-mi ţii drumul?
Ea nu-şi crede-a ei cuvinte;
De le-ar crede Vladu însă,
Rada şi-ar ieşi din minte.

Şi cum vrea şi nu vrea fata,
Dragul ia, dragul dă plata.
Un sărut păcat să fie?
Numai popa să nu-l ştie,
Că te sperie cu iadul
M-ar putea speria pe mine
Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!

Sub maiestoasa-i pălărie,
Astrul solar obosit
s-a pitit.
Un evantai de pene de păun
este cerul.
Trei şiruri de ochi privesc
înlănţuite,
Mişcătoarele şi-nvolburatele
dromadere albastre.

Incet-încet pe bolta
înstelată,
apare zâmbitoare,
sidefia balerină-n
rochie albastră.
Visătoare, ea salută
pe prinţul sideral,
stăpânul nopţii.
El trece-n zbor
cutezător
Pe-armăsarul stelar al Carului Mic
Si-al Carului Mare.
şi
Poartă-n vânt cu vădită mândrie
O pălărie,
tot
din Bistriţa-Năsăud.

Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar

Umbre mari răsar pe cale,
Ziua moare după culmi;
De pe coastă, pe sub ulmi,
Se scoboară mieii-n vale.
Obosit şi blând popor!
Şi cântând, păşeşte-agale
O copilă-n urma lor.

Noapte bună, soare sfânt,
Până mâine! Noapte bună!
Mâine iar vom fi-mpreună,
Tu să râzi şi eu să cânt.

Mâine până-n zori te scoală,
Adă flori de-argint în poală
Şi le-aşterne pe pământ!

Şi, murind, întinereşte
Soarele de dragul ei,
Şi-o cunună de scântei
El prin păr i le-mpleteşte:
Mâine dacă n-oi veni.
Păru-n apă ţi-l priveşte,
Dor de mine de-ţi va fi!

Şi-i va fi de soare dor!
Mâine blonda păstoriţă,
Despletind a ei cosiţă
Toată ziua la izvor,
Va privi cu drag la plete
Pline de-aur ce i-l dete
Soarele ascuns sub nor.

E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Un sărac privea la stele
Cum te uiţi la un tezaur
Şi zicea: Oh, ce de aur
Doarme-n ele!

Şi, pe când murim de foame,
Goi, nemernici şi uitaţi,
Voi zăceţi cu ochiul numai
La bogaţi.

D-aia strig, pe frigul ăsta,
Hai! Ciocniţi-vă-ntre voi!
Să mai plouă niţel aur
Şi pe noi!

Pe-aici, în sus, e schitul la capat de colnic.
L-a zugravit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinti intre stergare de galben borangic
Si sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot misca vazduhul peste munti
Si se bolteste-n sunet cat cerul de margean
De dincolo de lume te-ndeamna să renunti
O taina fără de moarte la veacul pamantean.

Vom asculta din strana vecernia-n sobor
Când intra-n schit odata cu pasul serii lent
In murmure ca zvonul albinelor în zbor
Naluci calatorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odajdii, inbalsamatii tei
Vor ingina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumina lina m-as bucura să zici.

Când, la sfarsitul slujbei, vom saruta sfios
Argintul sfintei scoarte de Evangheliar,
Ne va parea o clipa ca ne-a zarit Hristos,
Miscand încet perdeaua intrarii în altar.