Cum curge vremea şi ne-ngroapă!
Ia vezi ce mare te făcuşi:
Mai ieri, erai numai de-o şchioapă,
Când te pierdeam printre păpuşi;

Când te dam huţa pe picioare,
O minunică răsfăţată,
Şi te-ntrebam care-de-care:
Ce eşti mata băiat, ori fată?

Parcă te văd cum înainte
Ne ieşi la toţi, şi-n gât ne sai;
Mama-ţi tot zice: fii cu minte…
Tu parcă altă grijă n-ai!

Zâmbind, dai gurii noastre pradă
Obrajii rumeni şi rotunzi;
Şi toate laşi să ţi se vadă,
Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi.

Sub scară, jos, într-o rochiţă
Păn la genunchi aproape goală,
Spui vorbe dulci şi dai guriţă
Unui pisoi ce-ţi toarce-n poală.

Când uşile, ca de furtună,
Trosnesc, izbite de părete,
Ştim că vii tu, cea mai nebună
Şi mai drăguţă dintre fete.

Râzând, de toate cele plină
Pe mânuşiţi şi pe obraz,
Tu umpli casa de lumină,
De fericire şi de haz…

Fireşte, azi eşti domnişoară,
Nu ne vorbim ca mai-nainte…
Privirea ta mă înfioară,
De serioasă şi cuminte.

Şi, totuşi, nu ştiu cum îmi vine,
Când văd aceşti doi ochi ce cată
Aşa frumoşi şi mari la mine,
Şi ştiu că-i sărutam odată!…

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.

(1927)

Dar nu-nţelegi că e cu neputinţă
O clipă să mai gust din cele duse?…
Cu farmecul durerilor răpuse,
Din preajmă-mi fugi, deşartă năzuinţă!

Astâmpără-te, dor de vremi apuse,
Prilej de nesfârşită suferinţă!…
S-a stâns, cum nici n-ar fi avut fiinţă,
Frumosul vis, ce-atât de drag îmi fuse!

Uitare, vin cu liniştea ta dulce,
Zi gândului că-i ceasul să se culce:
E noapte, stânge lampa amintirii;

Lumina-i bate-n criptă de morminte…
Întunec-o, s-adorm de-aci-nainte,
C-am zis de mult adio fericirii!

(Te privesc, şi urcă
De dragoste aprinsă,
Până la buzele mele inima.
P. Sutzos)

I

Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II

Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, –
Abstracţie-n simţire, –
Îşi pierd a lor gândire;
In tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

E încă în mine greul pietrelor, dintre cari
m-am ridicat cînd zi s-a făcut.
Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri
şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.
Simt încă în mine greul pămîntului şi deznădejdea
lutoasă. În mine tînguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gînd
şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini
pe drumuri neprietenoase.
Din trecut cîteodată mai vine un vînt.
În ceasurile desprimăverii, dragoste,
în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,
căci numai tu nu ai amintirea
marilor întunecimi,
fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru, ce-l port pe umeri
şi dă-mi tăria dea suporta
bucuria eliberării.
(Cartea românească, 1982)

   Cometă cu lungi coade, însă cu scurtă minte,
De ce vrei să arzi globul ce noi îl locuim?
El, drept, mult nu plăteşte, dar tot avem cuvinte
Viaţa-i păcătoasă cîtva să prelungim.

De ne vei arde-acuma, să ştii că or să nască
În locu-ne fiinţe mai rele decît noi,
Ce-n grab or să-ntărîte mînia ta stelească,
Prin fapte mai cumplite, prin crime şi război.

Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată,
La care, cum s-aude, destul ai conlucrat,
Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deşălată
Plutea pe universul subt unde înecat?

Ei bine! omenirea ce moşteni pămîntul,
Fiinţe, lighioane, ce-n urmă s-au ivit,
Întrec ele p-acelea ce ş-au găsit mormîntul
În marea adîncime şi monstri au nutrit?

Cîmpiile de astăzi sînt ele mai mănoase
Decît cele antice? măgarii mai deştepţi?
Broasca mai muzicantă în bălţile stufoase?
Tigrii mai cu blîndeţe, şi oamenii mai drepţi?

Nu, nu! bagă de seamă să nu faci o greşeală,
De care mai în urmă amar să te căieşti;
Ba încă să dai, poate, o aspră socoteală
Preabunului părinte al rasei omeneşti.

Căci noi avem de lucru în Ţara Românească;
Legi vechi şi ruginite avem să le-nnoim,
Regulamentul multe are să pătimească,
De ne-or lăsa în pace aşa precum dorim.

De eşti tu executor înaltelor decrete,
Mai dă-ne un mic termen de zece mii de ani,
Să ne-ndreptăm purtarea, să ne spălăm de pete,
Să nu cădem în iaduri pe gheare de satani.

Atuncea, daca globul n-o merita viaţă,
Poţi să-l prăjeşti în voie-ţi, eu nu mă-mprotivesc,
Dar azi, topeşte numai a inimilor gheaţă,
Şi arde astrologii ce lumea îngrozesc.

12 fevruarie 1857

(„Concordia“, 13 februarie 1857)

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie

Am presimţit că zeul doarme fără respiraţie
undeva în părţile mai albastre ale cerului.
Ca o spermă luminoasă şi leneşă,
câţiva meteoriţi au trecut prin faţa stelelor fixe.

Cine ştie când se va naşte o altă lume,
şi în ce fel va fi aceea,
ce legi tragice şi ce obiceiuri altele
vor fi fiind cândva
în părţile mai albastre ale cerului.

Dar aceasta ne-o va vesti cometa
când cereşte va şterge cerul,
iar, noi, din ce în ce mai inutili şi mai părăsiţi
vom construi cu disperare temple.

Cad fulgii mari încet zburând,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!

Ei cântă nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi când târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.

Sosesc cocoarele, sosesc
De după deal de ţintirim,
Iar anii trec, copiii cresc,
Se schimbă tot ce-i omenesc,
Şi noi îmbătrânim.
Mi-aduc aminte ca acum
Când alergam cu capul gol
Prin prăfăria de pe drum
Şi când ardeam cărţile scrum
Şi şcoalei dam ocol.
Şi mai târziu când am plecat,
Ce veselie în trăsură!…
Cum nici n-am plâns, nici m-am mirat,
Pe când plângea un biet argat
C-un deget dus la gură.
Şi vreme lungă mai târziu
Când m-am întors cu dor de bine,
Nehotărât fără să ştiu
Ce pot să fac şi ce-am să fiu
În lupta mea cu mine.