Ultimul spectacol

Autor : George Filip

Circul a venit printre ani de balans
Si a deschis menajeria la prânz.
Clovnul batea toba cu-n metatars
calarind pe zidul mortii un mânz.
Femeia-sarpe daruia clipe-amor
pe o jumatate de zâmbet perechea,
Gorila alba sarea într-un picior
aplecând spre susurul lumii urechea.
Marele dresor bea ceai rece cu-n pai,
balerinele împart semne discrete la câini,
înteleptul papagal cânta la nai,
mascariciul tine planeta în mâini.
A început spectacolul exact la si-un sfert
ii ceva din evul nostru sonor,
dirijorul fanfarei clipeste incert
asurzit de afonul tambur-major.
Cupola circului era întesata
de peruci antice pe crestete noi,
echilibrista îngenunchia laudata
si asa s-a trecut la numarul doi:
balena calarea prin constelatii
putin nefiresc pe o roata tuta
pe ultimul rând stateau soldatii
ticluind un imn la muzicuta.
Zâmbind trist,mascariciul a tras cortina
si sandramaua ardea în flacari de vals
când m-am trezit si am aprins lumina
caravana pleca din orasul meu ars.

Opera Apartinand George Filip | | Nici un Comentariu »

Iulie

Autor : Otilia Cazimir

De după dealuri arse şi trudite,
Înalţă creste albe nori de plumb.
S-adună-n iarbă umbre încâlcite
Şi, aspru, geme vântul prin porumb.

Câmpia de paragină şi scrum
Întinde braţe lungi de colb în drum,
Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,
Căscând în râpi dogoritoare guri…

Dar norii sterpi coboară-n depărtare,
Şi-abia vibrează dincolo de zare
Un tunet lung, cu prabuşiri de stâncă…
Iar soarele s-arată alb şi mat,

Şi-ntâia rază de lumină pare
Un fulger mort, ce rătăceşte încă
Pe câmpul prăfuit şi resemnat.

(Din volumul „Fluturi de noapte”, 1927)

Opera Apartinand Otilia Cazimir | | Nici un Comentariu »

Crucea şi semiluna

Autor : Ion Luca Caragiale

Luna străluceşte ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospăţul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca şi stejarul mândru de la munte,
Mircea-şi netezeşte nobila sa frunte,
Şi ca şi stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Şi, apoi, se scoală deodată-n picioare
Şi cu glas puternic le strigă: „Tăcere!
Aţi uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-şi visează ţara chiar în al său somn?
Cum acele vremuri sfinte le uitaţi,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectaţi?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteţi alţi?
Sunt pitici acuma brazii cei înalţi?
S-a surpat Carpatul şi, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Şi patriotismul vostru v-a secat?
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!
Căci ce este moartea dacă nu e viaţă?
Dacă n-o priveşte un român în faţă?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaş de seamă;
Chiar de veşnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă ştiu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând şalvarul marelui profet;
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu şalvarul…
Ei bine! atuncea, noi să-l încălţăm!
Şi al României nume să-nălţăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credinţă respect totdeauna;
Însă vai d-acela ce p-a mea loveşte!
Chiar ca d-un perete capul îşi isbeşte!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârşim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!
Da! să ştie bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlneşte cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oţelite,
În a ţărişoarei dragoste călite!
Poate-avea el oaste cât frunză şi iarbă,
Eu ridic din umeri şi îmi râz în barbă;
Căci, nu numai ţara mi-apăr până mor,
Şi-al creştinătăţei sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conştient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băţ să puneţi
Şi la turc să mergeţi îndată, să-i spuneţi,
Că capitulaţi bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeţi dar cu toţii, bravii mei ostaşi!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laş!
Fiţi îndată gata atât vă mai zic:
Fiţi la înălţime! şi mai mult — nimic!”
Şi zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru ţara sa,
Ce numai eroul ştie a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Şi de luptă bravii toţi se pregătesc.
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru naţiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfinţite toţi se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufaşul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Şi semneaz-acele vechi capitulaţii,
Drepturile sacre-ale acestei naţii…
Crucea-nvingătoare pe cer străluceşte,
Iară semiluna de groază păleşte!
Istrul şi Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!

Sonet

Autor : George Coşbuc

Se zice şi s-a zis că-i un secret
Al artei, să compui macame-arabe,
Să ştii să faci o odă unei babe
Şi, fără fond, să faci un bun sonet.

Deci vreau cu orice preţ să fiu poet
N-am fond, precum vedeţi, şi versuri slabe,
Şi-njur şi numai tropotind silabe
Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-n uma;

Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers.

(cu contraziceri şi cu tendinţe)

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Strigăte de ajutor

Autor : Poezii pentru Copii

Am avut o zi frumoasă
În parc cu părinţii mei,
Iar acum mergem spre casă
Pe strada plină cu tei.

Şi plimbându-ne şăgalnici
Am văzut la semafor
Un grup de copii zburdalnici
Spălând parbrize de zor.

Am aflat cu întristare
Că-s abandonaţi, orfani
Şi muncesc cu disperare
Să câştige ceva bani.

Că ei stau pe unde-apucă,
Se hrănesc cu te miri ce,
Sunt oricând dornici de muncă
Şi primesc în schimb orice.

Dorm în locuri încropite,
Doar de îngeri ocrotiţi
Fiindcă nu îşi pot permite
Luxul de-a avea părinţi.

Resemnaţi îţi spun în faţă
Că ei nu cred în minuni,
Jinduiesc la altă viaţă
Prin tainice rugăciuni.

Voia bună te uimeşte
Când te afli-n preajma lor,
Dar când tac te asurzeşte
Strigătul de ajutor.

L-am prins pe tata de mână,
Apoi m-am lipit de mama
Vreau că mă iubesc să-mi spună,
Altfel mă cuprinde teama.

Ion Minulescu – Lista Opere

Autor : Ion Minulescu

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Pastel mecanic

Autor : Ion Minulescu

Monocromia dezolantă a unei dimineţi ploioase
Mângâie agonia tristă, dar gravă-a unui tren de marfă,
Ce-şi fluieră impertinenţa prin trei supape ofticoase
Şi urcă panta-n resemnarea bemolilor ce mor pe harfă
Într-o capelă funerară.
Cu miros de făclii de ceară
Şi vagi parfumuri de tămâie,
Eau de Cologne
Şi chiparoase.

Pe Valea Oltului
Sau poate pe Valea Prahovei…
Decorul
E-acelaşi peste tot când plouă.
Şi-aceleaşi agonii profane
Schiţează orice tren de marfă
Când vrea să calchieze zborul
Expreselor ce urcă panta cu graţii de aeroplane!…
Aceleaşi agonii banale
Şi-acelaşi trio de semnale
Imploră mila dimineţii
Şi plictiseşte călătorul…

Monocromie verde:
Munţii şi brazii par de mucava –
E pastişarea dezolării şi-a neputinţei animale,
Ce-şi urcă-adeseori Calvarul, cu trenu-alături, pe şosea.
E parada fanteziei şi-a inspirărilor vasale…
Pastel mecanic –
Năzuinţă
De artă nouă
Şi ştiinţă –
Cézanne te-ar fi pictat într-altfel
Eu însă te-am văzut aşa!…

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Oştirile lui Alah

Autor : George Coşbuc

Noaptea care-ncheie anul
Noaptea sfântă,
Când cetindu-şi El-Coranul
Trist mahomedanii cântă
Pe răpuşii prin bătăi
Noaptea asta ştie spune
De-o minune
La Călugăreni prin văi,

Când e-n jumătate ruptă
Noaptea-n cale,
Pe uitatul câmp de luptă
Se porneşte-un glas de jale
Şi-apoi multe, şi-mprejur
Din păduri răsar o mie,
Din câmpie
Plânge-un nesfârşit murmur.

Şi murmurul creşte-ntruna
Şi deodată,
Urlă-n zare ca furtuna,
Şi prin zarea spintecată
De blesteme şi de vânt
Ies spahii în şiruri dese,
Grabnic iese
Oastea-ntreagă din pământ.

Căci acum, prin lumea lată,
Ies să jure
Toţi cari au pierit vrodată
Pe câmpiile ghiaure,
Şi-aşteptând un semn ceresc
Stau gătiţi, potop să plece
Şi să-nece
Tot pământul creştinesc.

Ei, cu genele-amorţite,
Nalţă mâna,
Iar din bărbile-ncâlcite
Iuţi îşi scutură ţărâna
Şi pe cai sărind grăbiţi,
Învârtesc duşmanii crucii
Săbii lucii,
De năvală stând gătiţi.

Furnicând din mii de locuri,
Plini de ură;
Cu blesteme şi batjocuri,
Strigă toţi ca dintr-o gură
Sfântul nume-al lui Isus,
Şi turbate şi-ndrăzneţe
Mii de feţe,
Alergând, privesc în sus.

Iar acum, fiind o gloată,
Numai una,
Osie-ntr-această roată
Se ridică Semiluna,
De pe steagul care-n vânt
Geme-o plângere-ntreruptă
Şi se luptă;
Iar ce geme e cuvânt.

Şi-i a lui Alah cuvântul,
Sfânt şi mare!
Şi tăcută ca mormântul
Şi-mpietrit-acolo-n zare
Oastea-ntreagă stă pe loc.
Codri, dealuri, râu şi luncă
Toate-aruncă
Ochii-n sus, spre-un semn de foc.

Mii de guri atunci în vaier
Umplu cerul:
Crucea e, o cruce-n aer!
Turcii toţi, zvârlindu-şi fierul,
Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vânt;
Noaptea râde luminată
Şi deodată
Intră totul în pământ.

Opera Apartinand George Coşbuc | | Nici un Comentariu »

Toamna cu luna anii ‘60

Autor : Mircea Cărtărescu

Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori…

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie…

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.

Căţel emigrant – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech