I
Românul nu piere.
Din vârful Carpaţilor,
Din desimea brazilor,
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Pe cea vale adâncită
Şi cu flori acoperită,
Ce se-ntinde ca o ceaţă
Pân’ în Dunărea măreaţă
Şi de-acolo-n depărtare
Pân’ în Nistru, pân’ în Mare.
Iar pe cel amar pustiu
Cu văzutul ce-ntâlnii?
Întâlnii viteaz oştean,
Purtând semne de roman,
Falnic, tare ca un leu
Şi cu chip frumos de zeu.
Braţu-i stâng era-ncordat
Sub un scut de fier săpat
Ce ca soarele sorea
Şi pe care se zărea
O lupoaică argintie
Ce părea a fi chiar vie,
Şi sub fiară doi copii
Ce păreau a fi chiar vii.
Mâna-i dreaptă ţinea pală;
Iar pe cap purta cu fală
Coif de aur lucitor,
Ca un zeu nemuritor.
Cel viteaz era călare
Pe-un cal alb în nemişcare,
Şi, ca dânsul, neclintit
Sta, privind spre răsărit.
Numai ochii săi mişca,
Vultureşte-i alerga,
Pe cea zare cenuşie,
Lungă, tainică, pustie,
Unde, ca prin vis trecând
S-auzea din când în când
Vuiet surd, grozave şoapte
Ce veneau din miazănoapte,
Zgomot lung, înăduşit
Ce venea din răsărit.
Iarba nu se clătina,
Frunza nu se legăna.
Pasărea la munţi zbura,
Fiara-n codri tremura,
Căci prin lumea spăimântată
În uimire cufundată,
Treceau reci fiori de moarte,
Presimpri de rele soarte!
Iar pe cer un vultur mare,
Făcând cercuri de zburare,
Se vedea plutind cu fală,
Şi-n rotirea-i triumfală
Tinea ochiul său măreţ
Pe viteazul călăreţ.
– Cine eşti? de unde eşti?
Pe la noi ce rătăceşti? –
– Sunt roman şi sunt oştean
De-a-mpăratului Traian!
Maica Roma cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a zis cu glasul său:
Fiiul meu, alesul meu!
Tu, din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii!
Mergi în Dacia, grăbeşte,
Pe barbari de-i risipeşte,
Ş-apoi vecinic priveghează,
Sentinelă mult vetează,
Şi te-aţine la hotare
Că s-aud în depărtare
Răsunând duşmane pasuri,
Menintând barbare glasuri…
Venit-am şi am învins!
Pe barbari pe toţi i-am stins,
Şi pe ţărmurile lor
Acum, domn stăpânitor,
Aştept oardele avane,
Aştept limbile duşmane
Care vin din răsărit
Ca potop nemărginit
Să cuprindă, să înece
Tot pământul unde-or trece!
– O! viteze neferice,
Ai să pieri în câmpi aice!
– Eu să pier, eu?… niciodată!
Vie-o lume încruntată.
Vie valuri mari de foc…
Nici că m-or clinti din loc.
Tot ce-i verde s-a usca,
Râurile vor seca,
Şi pustiul tot mereu
S-a lăţi-mprejurul meu,
Dar eu vecinic în picioare
Printre valuri arzătoare
Voi lupta, lupta-voi foarte
Făr-a fi atins de moarte,
Căci român sunt în putere,
Şi românu-n veci nu piere!
II
Apa trece, pietrele rămân.
Abie zice, şi deodată
Fulgeră-n cer o săgeată,
Vâjâie, vine, loveşte
Scutul care zângăneşte
Ş-o respinge,- o zvârle jos
Ca pe-un şarpe veninos.
După dânsa-n depărtare,
Colo-n fund, în fund la zare,
Se iveşte-un negru nor
Plin de zgomot sunător
Ce tot vine, ce tot creşte
Şi pe câmpuri se lăţeşte
Cât e zare de zărit
Între nord şi răsărit!
– Sentinelă, priveghează,
Norul crunt înaintează,
Sentinelă! te arată,
Norul crunt se sparge!… Iată
Iată oardele avane,
Iată limbile duşmane
De gepizi şi de bulgari,
De lombarzi şi de avari!
Vin şi hunii, vin şi goţii,
Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele,
Fără frâie, fără şele,
Cai sirepi ce fug ca vântul
De cutremură pământul!
Mulţi sunt ca nisipul mării,
Mulţi ca ghearele mustrării
Într-un suflet păcătos,
Într-un cuget sângeros!…
Sai, române, pe omor,
Fă-te fulger răzbitor,
Fă-te Dunăre turbată,
Fă-te soartă ne-mpăcată,
Căci potopul iată-1 vine
Şi-i amar, amar de tine!
– Vie!…
Ca o stâncă naltă
Ce din vârf de munte saltă,
Tună, se rostogoleşte,
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Pân’ în fund, în fund devale!
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi izbeşte calul său
Peste codrii mişcători
De barbari năvălitori.
El îi sparge, şi-i răzbeşte,
Snopuri, snopuri îi coseşte,
Şi-i înfrânge, şi-i respinge,
Şi-i alungă, şi-i învinge!
Calu-i turbă, muşcă, sare,
Nechezând cu înfocare,
Calcă trupuri sub picioare,
Sfarmă arme sunătoare
Şi cu greu în sânge-noată,
Şi mereu se-ndeasă-n gloată.
Crunt război! privire cruntă!
Fiul Romei se încruntă…
Fulgeri ies din ochii săi!
Fulgeră mii de scântei
Dintr-a armelor ciocniri
Şi lucioase zângăniri.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbârnâie-arcele-ncordate
Şi săgeţile uşoare
Nourează mândrul soare
Caii saltă şi nechează,
Lupta urlă, se-ncleştează
Şi barbarii toţi grămadă
Morţii crude se dau pradă!
Zece cad, o sută mor,
Sute vin în locul lor!
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pală
Face drum printre năvală,
Şi pătrunde prin săgeţi,
Că-i român cu şapte vieţi!
În zadar hidra turbează,
Trupu-i groaznic încordează,
Geme, urlă şi crâşneşte
Şi-mprejur se-ncolăceşte.
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n mâine-i o cuprinde
Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,
Ş-o învinge, şi o darmă!…
Fug gepizii, fug bulgarii,
Şi lombarzii, şi avarii,
Fug şi hunii, fug şi goţii,
Fug potop, potop cu toţii,
Şi se duc, se duc ca vântul
Asurzind întreg pământul
De-a lor urlete barbare,
De-a lor vaiete amare!
III
Roma, Roma nu mai este.
Unde-s oardele avane?
Unde-s limbile duşmane?
Au pierit, s-au stins din faţă
Precum toamna-n dimineaţă,
Se topesc, se sting la soare
Negurile-otrăvitoare!
Cu ce vifor de urgie
Năvăliră-n Românie!
Cum veniră de turbaţi,
Ca balauri încruntaţi,
Cu o falcă-n cerul sfânt
Şi cu alta pe pământ!
Dar s-au dus cum n-au venit
În pustiul lor cumplit,
Părăsind în urma lor
Câmpul luptei de omor!
Lat e câmpul celei lupte,
Lat şi plin de arme rupte,
Plin de trupuri fărâmate
Care zac grămezi culcate,
Plin de sânge ce-1 pătează
Şi văzduhul aburează!
Unde sunt atâtea vieţi,
Unde-s ochii îndrăzneţi?
Moartea rece le-a cuprins,
Într-o clipă ea le-a stins,
Şi pe câmpul cel de moarte,
Crunt locaş de rele soarte,
S-a lăsat acum deodată
O tăcere-nfricoşată!
Numai când, din vreme-n vreme,
Se aude-un glas ce geme,
O jelire-ntristătoare,
Un suspin de om ce moare,
Sau nechezul dureros
Unui cal răsturnat jos,
Care cheamă ne-ncetat
Pe stăpânu-i jos culcat.
Soarele îşi schimbă locul!
Şi apune roş ca focul,
Intinzând pe cea câmpie
O văpseală purpurie
Ca un sângeros veşmânt
Peste-un lung şi trist mormânt!
Iar în naltul cerului,
Deasupra mormântului,
Ţipă vulturul cu fală
Şi-n rotirea-i triumfală
Incunună cu-al său zbor
Pe viteazu-nvingător.
Să trăieşti, ostaş romane,
Stâlp al lumii apusane!
Tu cu pieptu-ţi ai oprit
Valul crunt din răsărit,
Şi cu braţul tău armat
Pasul soartei 1-ai schimbat!
Dar ce zic!… un fior rece
Prin a lumii vine trece,
Căci deodat-un glas prin lume,
Fără seamăn, fără nume,
Sună, duce-o neagră veste:
Roma, Roma nu mai este!…
Zis-a glasul, un răsunet
Lung răspunde ca un tunet,
Şi a Romei vultur falnic
Cade, dând un ţipăt jalnic!
Zis-a glasul, şi cu jale
Plângând soarta mumei sale,
Fiul Romei cei bătrâne
Scapă armele din mâine,
Pleacă fruntea şi-n durere
Moartea cheamă, moarte cere!
Iară calu-i frăţior,
Nechezând încetişor,
Câmpul luptei părăseşte
Şi spre munţi încet porneşte,
Ducând lin şi nesimţit
Pe stăpânul lui iubit…
Ei se duc în tristă cale
Şi pe urma lor devale
Cade-o noapte-ntunecoasă,
Noapte oarbă, fioroasă
Ca fundul pământului,
Ca taina mormântului!
Şi sub neagra sa aripă
Se şterg toate într-o clipă
Cum se şterge de uşor
Visul cel amăgitor,
Şi ca suvenirul sfânt
Celor care nu mai sunt!…
Munţii Carpaţi, 1848
poem istoric