Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie
Si tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine
Aceeasi nepăsare
De oameni, si de tine.
Zădarnic flaute cântă
În aste zile păgâne
La vânt s-au dus aspiraţii,
Nimic nu rămâne…
În vânt şi uitare tot stând,
Cu zile grele, stăpâne
Oricine, orice au trăit,
Nimic nu rămâne…
Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Şi-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nici o resemnare…
Şi-mi pare rău că mai exist.
Îmbătrânesc!…
Şi tinereţea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Şi se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentr-o bucată
De pâine,
Pentru azi şi mâine.
Îmbătrânesc!..
Şi ce-i iubirea?
Eu n-am ştiut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare…
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Şi sufletul şi inima
La orişice chemare.
Îmbătrânesc!…
Şi tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Şi pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul nencălzit de nici o rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au îngheţat atâtea simţuri
D-atâtea ierne grele, rele.
Îmbătrânesc!…
Şi zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare…
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare…
Şi mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit şi-apoi să iert.
După ce atâta vreme
Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm
Cât de mult ne-am fost iubit.
Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum şezi
Lasă-mă ca altădată
Umilit să-ngenunchez,
Lasă-mă să-ţi plâng de milă,
Să-ţi sărut a tale mâni…
Mânuşiţe, ce făcurăţi
De atâtea săptămâni?
Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost,
Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost;
Tot ce mintea omenească până astăzi a ştiut,
În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat şi… a-ncăput:
Bibliotecă vestită! aşa plină, că-n zadar
Am dori să mai încapă şi un bibliotecar.
(Convorbiri Critice, an I, nr. 15 Ianuarie 1908.)
Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarna draguta,
Hai copii, pe deal in sus
Sa ne dam cu saniuta.
Cate unul, cate doi,
Ne suim in sanioara;
Fara cai si fara boi
Saniuta fuge, zboara.
Toti sunt rumeni la obraz,
Multi coboara si multi suie,
Unii rad, fac mare haz,
Altii capata cucuie.
In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.
Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila –
cand lacatu’n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.
Au venit alti doi paznici, tragind mohorati din tigara,
si’ntr-o patura rupta l-au pus.
Mana-i curgea ca o zdreanta din uniforma-i murdara,
si ei l-au luat si l-au dus.
Galbeni, de dupa zabrele pandeau, tacuti, osanditii
cum lesul afara e scos.
Pe gardieni si pe mort ploua vanat, dupa traditii,
vanat, taraganat si cleios…
In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
L-au luat si l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, cand plosnita suge si luna e ca tutunul,
ocnasul mort a venit inapoi.
Mi-a venit la vizeta cu pasii de frunze: – Hai, frate.
Am sarit de pe scandura mea.
Obrazul si ochii-i luceau de fericiri dilatate,
si putreda-i gura zambea.
-Hai, frate, mi-a spus, si-un freamat parca-l batea intr-o dunga.
M-asteapta afar’ un landou.
Deasupra temnitei m-am plimbat cat e noaptea de lunga,
si plec cu landoul din nou.
Nu, nu m-au ros niciodata oftica, foamea, paduchii,
in stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celula mi l-am lucrat.
Vecine, vazduhul ne cheama vibrind din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnasilor: uite, i-am intalnit printre stele
din lanturi sunind, in convoi.
Vino cu mine. Din rogojina fa-ti verde trasura.
Sunt paturi albe sus, si sunt paini.
Ne-asteapta’n luceafar Iisus, cu lapte cald si prescura
si-un pahar plin cu lacrimi, in maini.
Tânăra Domniţă a încălecat:
Pentru prima oară merge la vânat,
Cu-al ei mire june, tocmai sus în munte,
Să vâneze ciute, cerbi cu coarne-n frunte.
Tinerime-aleasă toţi voinici băieţi,
Intrarmaţi cu paloş, suliţi şi săgeţi,
Îi urmează veseli. Zgomotul e mare;
Cornul suflă-ntr-una la patru hotare.
Se începe goana. Tânăra copilă
Tremură de spaimă, tremură de milă,
Văzând că-mprejuru-i acea tinerime
Face-atâtea jertfe cu aşa cruzime.
Totdeun-un suflet c-al ei delicat
Cu cruzimi de-acestea greu va fi-mpăcat!
Pe când lăcrimează, iată că de-odată,
Din desiş, în faţă-i un cerb se arată,
Cu bogate coarne, cu pasul uşor,
Asudat de goană, cu ochi rugător,
Vine şi-ngenuchie l-ale ei picioare
Graţie imploră, ca să nu-l omoare.
Dar şi al ei mire, iată-l că soseşte,
Arma-n sus ridică şi ochind ţinteşte,
Ca un vultur aprig, cu suliţa-i lungă,
Pe cerb, drept în coaste, vrea ca să-l străpungă.
„Nu! strigă Domniţa! Nu da, dragul meu!
Pe-acest cerb, sărmanul, vreau să-l mântui eu;
Căci mie-n genuche, el s-a prosternat,
Convins că de mine poate fi salvat!
Mie în genuche a venit să ceară
Graţie… Eu nu pot ca să-l las să piară!”
Şi zicând acestea ea a dezsarmat
Braţul ce-al său mire ţine ridicat.
Mirele-i se lasă-ndată-nduioşi,
Către cerb se-ntoarce cu blândeţe, şi,
Când vin toţi curtenii cu armele-ardicate,
Junele îi zice: „Mergi în libertate!”
Mult poate femeiea!… cu graţia sa.
Orice răutate ea va dezarma!
« Pagina anterioară — Pagina următoare »