Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte;
Te văd mişcând încet a tale buze,
Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.

Urechea mea pândeşte să le-auză
­ Abia-nţelese, pline de-nţeles ­
Cum ascultau poeţii vechi de muză.

În ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimei durere,
Că-n suflet toată, toat-o am cules.

Vorbirea ta mi-i lamura de miere,
În ochii tăi de visuri e un caos,
Şi-atât amor c-auzi pân- şi-n tăcere.

Frumosul chip în voluptos repaos
Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.
Fiinţa ta gândiri-mi am adaos.

Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.
A ta-i viaţa mea, al tău poemul,
Cum le inspiri tu poţi să le şi sfaremi.

Nu crede tu că eu sunt cuiva emul
Când cântul meu se-mbracă fel de fel:
Ici în terţine suspinând, vedemu-l,

Dincolo el oftează în gazel,
Acelaşi e, deşi mereu se schimbă,
De tine-i plin, de tine-mi zice el…

Alege forme dulci din orice limbă:
Acuma-l vezi îmblând cărare dreaptă,
Acum pe-a lui Firdusi cale strâmbă.

Dar orişicând el alta nu aşteaptă
Decât ca ţie, suflete, să-ţi placă,
Tu să-l aprobi cu gura înţeleaptă.

În mii costume astfel se îmbracă,
Şi ca s-atragă dulcea ta zâmbire
Minuni, de vrei, sărmanul o să facă…

Ş-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire
L-au dus pe-alături dulcile terţine,
Uitând ce-a vrut să-ţi spuie-n aste şire.

Au vrut să-ţi spuie că e plin de tine,
Că de-al tău farmec ritmul său foieşte,
C-a sale gânduri de zâmbiri sunt pline.

Ş-astfel pe mine el mă stăpâneşte…
Adună-n versuri ale mele zile
Şi-n strofe le-a legat grădinăreşte.

În poala ta zvârlind aceste file.

Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale,
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Şi unu-i vrâncean.
Iar cel ungurean
Şi cu ce-l vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş-are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi,
Şi câni mai bărbaţi,
Dar cea mioriţă,
Cu lână plăviţă,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Drăguţă mioară?
– Drăguţule bace,
Dă-ţi oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Şi umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean!
– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Şi lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii
Să-mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,
Pe toţi întrebând
Şi la toţi zicând:
„Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr-un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grâului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului?”
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntaşi
Brazi şi paltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!

Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Eu cred c-a obosit pădurea,
Căci ziua-ntreag-a tot cântat
Şi tace-acum gândind aiurea.
Sub dealuri amurgeşte zarea,
Se-ntunecă prin văi cărarea
Şi-i umbră peste sat.

Peste culmi încet amurgul moare
Şi-ntors cu faţa cătr-apus
Dă semne nopţii din ponoare.
Ea-mbracă haine-ntunecate
Şi liniştit din aripi bate
Plutind tăcută-n sus.

Tăciunii-n vatră dau lumină;
Pe drumul de drumeţi sărac
Mai vezi fugind câte-o vecină
Să ceară cu-mprumut jaratec;
Grăbit, dă roate, singuratec,
Tăcutul liliac.

Şi tot mai noapte-apoi se face,
Păduri şi ape-adorm acum;
Dun cer scoboar-adânca pace.
Ici-colo vrun zăvor mai sună –
Începe-a se zări de lună
Şi-i linişte pe drum.

Copiii dorm, visându-şi jocul.
Mai toarce mama. În curând,
Pe vatră ea-nvăleşte focul,
Încuie uşile la tindă,
Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă
S-aude-acum rozând.

( Pagini literare, 1899, nr. 10)

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

la icoana din amurguri
când se nasc mugurii-n cracă
sub cruci mari sculptate-n aer
îngenunche blânda vacă

verzi păşuni i-aleargă-n iris
bleg – o suge un viţel
fantezii zidesc întinderi
nude – pentru ea şi el

sar în cazacioc brotacii
s-a iscat taifas pe-un lujer
iarba metamorfozează
alchimând laptele-n uger

mâna nopţii nevăzută
pune stelele pe-alocuri
vaca doarme şi visează
viţei blânzi păscând sorocuri.

Tragem la sorţi
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, răspunde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

Un împărat îşi puse-n gând
Să facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
Să aibă toate parte.

Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare…
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —

Un om ce ştie pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec şi-n cer
Din fir în păr anume —

Şi-i zise: “Ştiu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Şi că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat…

Fă-mi dar şi mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterităţii să lăsăm
Un magnum, un tezaur.”

“Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-aţi poruncit,
Şi, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit.”

Şi s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare…
Dar, vai! păcat! s-a-nţepenit
Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranţă-avem: o va sfârşi
Din lumea cealaltă…

Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!

Ş-avântul tinereţelor
Ce-n sânu-mi se trezeşte,
Prin lumile poeţilor
Zburând mă râtâceste.

Şi-n farmecul avântului
Tot ce sub ochi răsare
În poalele pământului
Mai drăgălaş îmi pare;

Întinderea câmpiilor
În zări mai lin se perde.
Mai dulce-i rodul viilor,
Verdeaţa e mai verde.

Mai nalte sunt inălţimile,
Mai cald e mândrul soare,
Mai limpezi limpezimile
De râuri şi izvoare.

Iar fetele cu florile
Mai viu râd între ele,
Şi spun privighetorile
Mai tainic vers la stele.

Aice-i ţara basmelor
Ce-ngână-a noastră minte
Prin freamătul fantasmelor
Din timpi de mai nainte.

Aice-i vestea Doamnelor
Din lumea legendară,
Ş-a prelungirii toamnelor
Sub cerul de primăvară.

Aice-i ţara ţărilor
Ş-a doinelor de jale
Ce-n liniştirea serilor
Te ţin uimit în cale.

Aici cu lăcrimioare
Bujori se prind în horă.
Aice însuşi soarele
Are-ntre flori o soră,

Şi-n stâncele Carpaţilor
Cresc păseri năzdrăvane,
Şi-n sufletul bărbaţilor,
Mândriile române!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.

Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.