În fund de peşteri, picură de veacuri
Tăcute lacrămi, ce mereu se mână
Spre albele misterioase lacuri,
Şi din adâncul lor răsar fântână.
Fântâna rece gâlgâie din stâncă
Şi răspândeşte unde de răcoare:
Pădurei verzi dă vocea ei adâncă,
Câmpiei triste salcii plângătoare.
Aşa în suflet picură cu-ncetul
Viaţa, ceasuri de melancolie:
Fântâna clară, murmură poetul
O, de demult uitată poezie.
(1896)
Soseşte vîntul peste ziduri, sătul de flori de cîmp, să vadă
Ce fac stăpînele grădinei, şi-n urma lui, sclipind în soare,
Un zbor de foi de pretutindeni a prins încet-încet să cadă:
Ca nişte veşti trimise-n taină de pe la fraţi şi surioare.
Se mişcă aerul, şi iată întîi şi-ntîi că de departe
Vin două foi de viorele, vin ca să spuie amîndouă,
Cît timp au pus şi cîtă grijă, călătorind pe drum de moarte,
Ca să le-aducă-n amintire din vatra lor un strop de rouă.
Dar cade-abia albastra veste şi-n limpezimi acum s-alungă
Un fulg de-omăt, zorit din urmă de-aripa unei rîndunele.
Se-ntrece pasărea cu fulgul din două care-ntîi s-ajungă
Să spuie că de-acum pe lume trec lăcrămioarele şi ele.
Şi-abia se lasă fulgul dulce, şi-n loc de-un fulg mii de petale
Zburînd spre trandafiri îi cheamă, să vie toţi făr’ de zăbavă,
De vor să treacă sub ghirlande şi pe sub arcuri triumfale,
Acum cît sînt în floare rugul şi măcieşii de dumbravă.
Şi vin pe urma lor grămadă, vin fel-de-fel nenumărate…
Tot cîmpul cu chilimuri scumpe, risipa-ntreag-a tinereţii,
O primăvară toată vine în curcubeie fărâmate
Să spuie-nfrîngerile morţii şi biruinţele vieţii.
Iar florile uimite-atuncea, de-atîta dor încet se-nclină,
Şi la un semn ce-l face crinul, ca printr-un farmec, fiecare
Îşi scutură pe vînt o foaie — şi vîntul pleacă din grădină,
Cum a venit, plin de murmururi şi de solii mirositoare.
În vremuri vechi, pe un vast teritoriu,
Trăia un împărat notoriu
Ce-şi conducea poporul spre victoriu
Cu fiecare gest şi vorbă-a sa.
Dar într-o bună zi, ne spune slova,
C-a început să bată-n ţară toba
Şi ducea vestea care-âncotrova:
“Balaurul cel verde-i la hotar!”
S-au încercat metodele normale:
Ameninţarea cu voinici în zale,
Convingere pe căi mai mult verbale,
Balaurul cel verde nu pleca …
Şi-atuncea ca să nu se işte sfadă
Şi să nu fie panică pe stradă,
Cel împărat dădu ordin degrabă
Ca să se ia măsuri urgent:
În fiecare piaţă – conferinţă,
Să se explice cum e cu putinţă
Şi de ce, de balaur, trebuinţă
Avem în mod plenar şi evident!
Cum creşte astfel în popor curajul,
Cum scade astfel implicit şomajul
Şi cum reiese limpede-avantajul
De a avea un scop precis de urmărit!
Balaurul însă întoarse coada
Zicând “Na, că v-aţi bucurat degeaba!
Cam mirosisem eu că asta-i treaba,
N-am nici un chef să fiu iară nimicit!
Mai bine plec, şi plec acum, şi plec în grabă,
Am materiale, am proiect şi-am dat şi şpagă,
Îmi fac castel în tundră, n-ai tu treabă,
Şi domniţe fur c-aşa e mai cinstit…”
Azi afară ninge lin
Cu fulgi mari, pufoşi de crin
Şi tot ninge ca-n poveste
Că-nainte mult mai este.
Din hogeaguri iese fum
Şi miroase „a la parfum”,
Copilaşi cu săniuţe
Ies bulucuri din căsuţe
Şi-o zbughesc la săniat
C-a venit iarna în sat.
Căţeluşii rotofei
Se avântă după ei.
Băieţii se vânzolesc –
Cu zăpadă se lovesc,
Cu bulgării cât opinca,
Ce purta cândva bunica.
Zboară bulgări în zăvoi
Ca ghiulelele-n război.
Nici de casă, nici de masă
Copiilor nu le pasă…
Prichindeii cuminciori,
Cu bujori în obrăjori,
Se tot dau din deal la vale
Până-n noapte, apoi agale,
Obosiţi, ca vai de ei,
Vin acasă flămânzei.
Mănâncă pe apucate
Şi la somn îi trage, frate!
Dorm în paturi frumuşei,
Câte doi sau câte trei,
Iar Îngerul Păzitor
Stă de veghe-n dormitor.
Dulce-i somnul, cald e patul,
Are grijă mama, tata,
Milă are Cel de Sus –
Aşa din bătrâni am dus.
Iar afară ninge lin
Cu fulgi mari, pufoşi de crin,
Pe pământ mereu se cern
Ca mana albă din cer.
Şi tot ninge ca-n poveste
Că-nainte mult mai este…
Scoboară degrabă ciobanul
La târlă cu oile lui.
E seară pe culme, şi nu-i:
Se-ntunecă-ncet Caraimanul
Cum nu-l mai văzui.
Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,
Şi neguri pe Vârful-cu-Dor:
Se lasă din umedul nor
Tăcerea şi noaptea şi frica
Pe culmile lor.
S-a stins după muceda stâncă
Şi ultimul roşu de-apus.
Deodată, cu soarele dus,
O noapte cumplită şi-adâncă
Se varsă de sus.
Iar alta se urcă din vale
Cu spaima eternei tăceri
Ah, cum a fost ziua de ieri?
Grozave sunt, Noapte,-ale tale
Tăcute puteri!
N-aude urechea, nu vede
Nici ochiul nimic. Şi de viu
Tu pari îngropat în sicriu
Şi sufletu-n tine se crede
Un pom în pustiu!
Aşa înaintea creării
A fost tohu-bohu, socot:
Plutea peste-adânc Sevaot,
Şi, neştiutor al mişcării,
Sta haosul tot.
Aici, în sălbatica noapte
Cunoşti ce e vecinic şi sfânt.
Ce soli ai vieţilor sânt
O rază şi câteva şoapte
Pierdute de vânt!
Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dînşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.
Visînd, trăiam cu ei acuma, şi-atît de alb eram subt lună,
Încît abia scriam o umbră, cînd m-alinta şagalnic vîntul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pămîntul.
Cînd făr’ de veste-o mînă pală, mişcîndu-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frîngă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.
Muream din nou, dar cînd trudită făcîndu-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zîmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvîrşite şi eterne.
Într-un pahar cu sare de potasă
Într-o soluţie murdară şi opacă
Arunci un mic cristal şi totul e pe cale
Treptat şi lin să se prefacă
Într-un pahar cu floare de cristale.
În treacăt mi-ai zâmbit
Funigel zburat şi sfială
Şi până dimineaţă mi-a-nflorit
În sufletu-mi trudit de îndoială,
În tulburatu-mi suflet mi-a-nflorit
O rece feerie siderală.
E noapte… doarme totul,
Zefirul însă-i domn;
Căci vrînd s-atingă roza,
Învins-a-n drum pe somn.
Glumind, el balansează
Copacii-n visul lor;
În jurul lumii-acuma
Dansează-un negru nor,
Aşa c-a ei lumină
Nu va mai stingheri
Pe doi iubiţi, ce-n pace
Să fie, ar dori;
Iar florile-alintate
Mireasma şi-o răsfrîng.
E-atîta vrajă dulce
În adormitul crîng!
Nu-i nici un singur zgomot…
Şi filomela chiar
Tăcut-a prin tufişuri,
Visînd în tainic har.
E ora cînd flăcăul
Aşteaptă-n doru-i sfînt
La poarta mîndrei sale:
Viaţă… sau mormînt.
(1885)
« Pagina anterioară — Pagina următoare »