Cînd pâinea durerii o frîngi printre lacrimi
oftând şi cîntând bătrânele datini,
ce zidesc dinlăuntruri iubirilor noi
îmbracându-ne de ne-îmbrăcaţi şi de goi,
fi-va lacrima din miezul pâinii rădăcină de stea
şi rodirea acoperământul de nea.
Ca un crin aşezat în fereastră
fi-va zămislirea Dumnezeiască!
Şi atât de tainică trecând în lumină,
crin, doar un crin fără de vină!

    Unui senator

Cănit? Şi crezi că ăsta-i chipul
Să-ntinereşti în adevăr?…
Ca Venerii să fii discipul
Mai va ceva pe lângă păr!

Unui clubman

La cărţi, c-un as eşti asasin,
“Cu spada-n luptă, spadasin;
Dar fără spadă, fără as,
Tu singur spune: ce-ai rămas?
(Moftul Român, 24 Iunie 1901)

Doamna cu evantai

Pe canapeaua elegantă
Se-ntinde doamna nonşalantă
Şi c-un papyrus se evantă
De atmosfera ambiantă.

Făt-Frumos cu Moţ în Frunte
Zi că-i dragoste, şi pace !

Te-a vrăjit ? atât ţi-a fost :
Din pocit, frumos îţi face,
Şi deştept din ăl mai prost.
(“Convorbiri critice”, 1908, 15 decembrie)

Teleor Ţaţa

E lucrul natural,
Iubitul meu amic:
Cu cât te înalţi mai sus,
Cu atât te văz mai mic.

Domnul Cuza

Te-ai înălţat atât de sus,
Iubitul meu amic;
În cât să nu te miri de-mi pari,
De jos, atât de mic.

Lui Teleor

Că n-am destulă sare-a mea,
Te rog, amice-a mă s’Cuza;
Dar c-aş fura-o altuia,
Nu cred să poţi a m-A-Cuza.

Aceluiaşi Teleor

Nu zic, Poate că n-am haz,
Dar, te rog, admite-mi scuza,
Scumpe-amice: -n orice caz,
Eu sunt eu, şi — nu sunt Cuza.
Caragiale.

(Moftul Român, seria II, nr. 3 din 15 Aprilie 1901)

Dintr-o margine de cer
Învelită-n noaptea rece
O fetiţă părăsită,
Roiuri de sclipiri culege.

Şi din umbra unui gând
La un capăt trist de soartă
O păpuşă strânge blând
Sub o lacrimă uscată.

Aşteptând lângă un vis
Un cuvânt drept mângâiere
Ca un strop de paradis
Într-o mare de tăcere.

Va veni poate cândva
Cineva …ca un destin…
Dăruindu-i din alt timp
Zâmbetul unui cămin.

Lângă noi nu mai au loc,
Îngeri cu surâsuri frânte,
Alergăm privind arzând
Zarul vieţii cum se-nvârte.

De o margine de lună
Rezemată-n noaptea rece
Cu o stinsă disperare
O fetiţă se petrece.

Sunt lângă tine, te iubesc
Şi văd cum altul te sărută,
Şi-n loc să ţip eu vă zâmbesc
C-o bucurie prefăcută…

Ca şi cămila sunt, ce poartă,
Prin largi pustiuri africane,
Apa întregii caravane:
Şi ea de sete pică moartă.

Incep din nou spectacolele:teiul
isi joaca mireasma cabotina
Deus în machina si-a pus uleiul
totul e uns si totul e rutina.

Marea si-a luat tainul –
inecatii
precum cosasii stau proptiti în raze,
pe mal prelatii
pritocira vinul
la abator mugeste boul Apis,
cu lingurita vom gusta preaplinul –
viata-i scumpa timpu-i insa gratis.

Si norii ce-au filmat o zi intreaga
cu sila lor inalta-deobiective
vomita iar în burg o ploaie bleaga
pe filozofii cu-a-lor lumi perfecte

(1989)

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşă uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în braţe.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

Acum te cutremuri! Cunoşti
Că drumul ţi-e-n marginea gropii.
Degeaba te-azvârli şi te-apropii
Cu vuiet şi tropot de oşti.

În frunte, pe calul tău murg,
Pornit-ai urgia pieririi,
Strivit-ai în şanţ grenadirii
Dar iată, că ranele-ţi curg,

Se sperie murgul de puşti,
Şi-ţi scapă din scară piciorul,
Turbat e-mprejuru-ţi omorul,
Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.

Se-ncurcă taberele-n drum
Şi-ţi fug călăreţii de-a valma,
Ridică-ţi, puternice, palma
Şi-opreşte-ţi tabiile-acum!

Cuvântul ce-odată fu zid
Când vrut-au nizamii să fugă,
Azi lor li se pare că-i rugă
S-alerge mai iute spre Vid.

Ai aripi, grăbitule vânt,
Tu şoimule,-a cerului cale!
Fă locuri oştirilor tale,
Să intre mai iute-n pământ.

Şi-n sine-ţi tu zis-ai: E rău!
Ca norii ce-ntunecă luna,
Curgeam de pe dealuri întruna
Noi, răii poporului tău.

De-a lungul întinsei câmpii
Aleargă sălbatica spaimă
Şi, plină de geamăt, îngaimă
Şi rugi şi blesteme pustii
Gaziule-Osmane, eşti prins!
Şi toate cetăţile tale
Vor sta-ntunecate de jale,
Că soarele lumii li-e stins.

Dar astfel e soarta, eroi!
Căci soarele care se stinse
La voi, o războinici, s-aprinse
Mai vrednic de viaţă, la noi!

( Martie 1902)

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

Îţi mulţumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?…

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti…
Să nu te mişti…
Şi dacă ne iubeşti –
O!… dacă ne iubeşti cu-adevărat –
Aşteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…

Iubire, bibelou de porţelan!…

Prin Rai copiii au dus-o foarte bine,
Cum ar fi dus-o orişicine,
Jucându-se cu gâzele şi iezii
Care săreau pe mugurii livezii

Nici: „Culcă-te devreme!” Nici „Te
Scoală!”
Nu era cine ţine socoteală
Că întârzii, Adame, de la şcoală,
Că lecţia s-o spui fără greşeală,
Că, Eva, încă nici te-ai pieptănat
Şi te găseşte prânzul tot în pat.

Nimic, nici taţi, nici mame, nici dădace,
Nici profesoară, rea ca o răgace,
Nici dascălul cu zgârci în beregată
Care să sâcâie băiatul şi pe fată.
Totul era de glumă şi de joacă
Şi aşteptai doar pomii să se coacă.

Dar ce-i veni într-o zi lui Dumnezeu
Că se-arătă încins în curcubeu
Şi dete-ntâile porunci
Anume ce-i iertat şi nu e să mănânci.
-„Din pomul acesta, Evo şi Adame,
Să nu v-atingeţi nicidecum de poame.
De unde nu, cunoaşte-ţi ce v-aşteaptă:
Pedeapsa mea cea crâncenă şi dreaptă.”
– „Ai auzit?”
– „Am auzit!”
– „ce fel,
Că se mânie Domnul, însuşi el?”
– „Mi-e tare poftă, dragul meu, să gust
Tocmai din pomul ăla, plin de must.”