Soartă de povestitor…
Iarăşi v-am rămas dator,
Copii, cu o întâmplare…

Cică, vulpea,-ntr-o plimbare,
Dădu, pe o creangă joasă,
De un corb şi, pofticioasă,
Mimând că îi vine greu,
Întrebă:
– Tu ce ai face,
Corbule, în locul meu?

– Eu, vicleano, mi-aş freca,
Mmm, lăbuţele, aşa,
Ca de-o mare bucurie…
Apoi, ochii i-aş închide
Şi, visând marele-ospăţ,
Cred c-aş trece şi cu limba,
Mulţumit, peste mustăţi.

– Nu mă costă nimic, ştii,
Sfatul să-ţi urmez… Mersi.

– Ba te costă, zise corbul
De pe cea mai-naltă cracă,
Unde se sui cât vulpea
Ochii i-a închis…

Voi, dacă
Mai vedeţi un corb şi-o vulpe
La un loc, dar nu ştiţi care
Este mai isteţ din ei,
Amintiţi-vă atunci
Şi de mine, dragii mei.

după o poveste populară franceză

Printre meri şi printre peri
Plimbă-mi-se mari boieri,
Mari boieri cu cai bălţaţi
Cu călţuni împintenaţi,
Cai cu frâne de argint,
Cu poclăzi până-n pământ,
Plimbă-se, alintă-se,
Între ei intreabă-se:
Unde-i ciuta ciutelor,
Frumoasa frumoaselor,
Rumeneala zorilor,
Podoaba crăieselor?
Cu arcu’ să o vână,
Cu cununi s-o-ncununăm,
Cununii de cununie
Lui Vodă dalbă soţie.

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.

Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.

Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

În mină stă tânjind nemărginirea.
Din ţărmurirea clipei de cleştar
Se naşte golul şi neîmplinirea:
Turnaţi şi beţi oricât, e în zadar.

Rămân tot goală, mai mâhnită după,
Pe buza mea atâtea guri se-aştern,
Oceane-au curs şi s-au vărsat din cupă:
N-ajunge nimeni, nimeni nu astupă
Fără-de-fundul visului etern.

Animalele din curte
Au dat veste printre semeni
Să se-adune cât mai multe
Lângă corcoduşii gemeni.

Vor s-aleagă, de se poate
Un cocoş sau vreo felină
Să le fie şef la toate
În supunere deplină.

Se organizează-n grupuri
După talie şi neamuri
Fac pariuri, pronosticuri
Alianţe cu tam-tam-uri.

Porcul vrea să fie lider.
Că e gras şi chiar isteţ
Prin curte să umble liber
Scăpând astfel de coteţ.

Ţine un discurs claponul
Despre etică şi zel.
Să ocupe chiar el tronul
Nu i-ar displăcea defel.

Regină de s-ar putea,
Vrea să fie oaia neagră
Şi tare mult i-ar plăcea
Pe la serate să meargă.

Comitet ar vrea gâscanul.
Că încojurat de gâşte
Care îi susţin elanul
Va fi liber să se mişte.

Mai degrabă împărat
Se precipită măgarul.
De muncă s-a săturat
Împlinească-i-se harul.

Iar un pui de curcă şleampăt
Piuind se umflă-n pene
Vrea să pună certei capăt
Să se culce mai devreme.

Cum discuţia-i banală
Se retrag mergând alene
N-au căzut la învoială
Dar mai e şi mâine vreme.

Mă zoresc să scriu degrabă…
Pentru ce, nu ştiu nici eu
Mă zoreşte Dumnezeu?
Simt că viaţa mea e slabă?

Când apusul e mai falnic,
Norii toţi când strălucesc,
Melancolic îi privesc
Şi rămân cu ochiul jalnic.

Este oare, este oare,
Semn de moarte pe curând
Versul meu ce plânge blând
Ca susurul de izvoare?

Cu octombrie ce vine,
Fi-voi oare frunza-n vânt
Doborâtă la pământ
Şi uitată de oricine?

De-aud clopotul de jale,
Fără voia mea tresar,
De-ntâlnesc funebrul car,
Mă întorc din a mea cale.

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

(Paris, iulie 1886)

La bunica de la ţară
Moş Crăciun pe horn coboară
Fără teamă de scântei
Pân-ai număra la trei!

Ca să-mi lase-o jucărie
Vrea să afle şi să ştie
Câte-n stele şi în lună!
Dar bunica n-o să-i spună!

Ceşti crăpate, mâini murdare,
Plus dezordine-n sertare?
Moşu-aflase! Inamicul
Spiriduşu-i sau bunicul?

Dormi!… Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.
Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,
Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin
Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

Bate vânt cu ploaie-n geamuri
Şi e noapte neagră-afară…
Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară
Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate…
Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,
Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.
Singur eu veghez în noapte,
Ploaia cântă tot mai tare…
Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare.