Naivul plug odată (probabil, ofensat)
La un duel de moarte pe tun l-a provocat.
Dar adversarul ţanţoş răcni cavalereşte:
„Mişelule-n genunche!” Şi-n frunte l-a scuipat…
Şi pe teren, naivul a fost silit fireşte
Mult umilite scuze să ceară de la tun.
Morala
Doamne! Fereşte
Pe mojicul prost de boier nebun!
Toate stau la locul lor,
stă păianjenul în plasă
ca-ntr-o lume de mătasă.
Nu-l încearcă nici un dor
din ocolul lui să iasă.
Toate stau la locul lor:
piatră, floare şi ulcior,
vatră şi amnar şi iască.
Asta-i legea tuturor:
Zări să-şi facă din pridvor,
să se simtă bine-acasă.
Ai sosit, dulce uitare,
Din cumplitul meu necaz
Şi din dragostea cea mare
Nici o urmă n-a rămas.
Şi-n aceste ceasuri line,
Eu cu suflet liniştit
Cugetându-mă la tine
Mă întreb de te-am iubit.
(Convorbiri Literare, XV (1881), nr. 9 (1 dec.), p. 356)
Eminescu n-a existat.
A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.
Si, mai ales, au existat niste oameni simpli
Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn,
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea să spuna
Seara în jurul focului poezii –
“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindca auzeau mereu
Latrînd la stîna lor cîinii,
Plecau să se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.
În timpul care le ramînea liber
Între doua primejdii,
Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei
Si ai altor tari românesti.
Au mai existat si niste codri adînci
Si un tînar care vorbea cu ei,
Întrebîndu-i ce se tot leagana fără vînt ?
Acest tînar cu ochi mari,
Cît istoria noastra,
Trecea batut de gînduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii,
ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fără sot.
Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau să le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.
Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.
Si pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
| Erau odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise: |
| – Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta macar. |
| – Da’ cum nu! zice baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă. |
| Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând: |
| – Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba. |
| Cucoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului: |
| – Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc. |
| Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii, şi c-un fel de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului. Boierul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cocoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spunând neîncetat: |
| Cucurigu! boieri mari, |
| Daţi punguţa cu doi bani! |
| Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului: |
| – Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea. |
| Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurii, zicând: |
| Cucurigu! boieri mari, |
| Daţi punguţa cu doi bani! |
| Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis: |
| – Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule! |
| Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârlă într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, câinoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jăratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptorul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezii de la gura cuptorului, iese teafăr şi de acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în gea- muri şi a zice: |
| Cucurigu! boieri mari, |
| Daţi punguţa cu doi bani! |
| – Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vrun buhai înfuriat i-a veni de hac: l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare. |
| Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; pân-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripile în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe: |
| Cucurigu! boieri mari, |
| Daţi punguţa cu doi bani! |
| Boierul, când mai vede şi astă dăndănaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. |
| Mai stă boierul cât stă pe gânduri, până-i vine iarăşi în cap una. |
| – Am să-l dau în haznaua cu bani; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oi scăpa de dânsul. |
| Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în haznaua cu bani; căci boierul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe: |
| Cucurigu! boieri mari, |
| Daţi punguţa cu doi bani! |
| Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate păsările din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galeş cum se duceau păsările şi zise oftând: |
| – Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici! |
| Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar păsările după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!” |
| Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iese afară cu bucurie; şi când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de speriat! elefantal ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi greoi, şi încunjurat de-atât amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis: |
| – Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. |
| Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atanci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! |
| Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmierdându-l. |
| Atunci, iaca şi baba venea nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă. |
| – Moşnege, zise ea, ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni! |
| – Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină… şi iaca ce mi-a adus! |
| Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!” Baba iese cu bucurie înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibar; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba atanci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!… Şi, când se uită în cuibar, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nimica, sărmana! |
| Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinărită, iară pe cucoş îl purta în toate părtile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încăltat cu ciubotele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ti se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş. |
Într-o monastire din trecut rămasă,
În domneasca sală se întinde masă.
Misail prezidă ast banchet voios
Şi în timpul mesei zice dureros:
– “Ştefan după moarte lăsă moştenire
Arcul său şi cupa l-astă monastire.
Cu Cantemireştii leşii au venit
Şi prădând locaşul, arcul au răpit;
Însă nu răpiră cupa minunată!
Ea trăieşte încă, de mirare!… Iată!”
El arată cupa… Toţi s-au minunat.
Ea era săpată dintr-un matostat.
Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.
Fiecine-nchină pentru o frumoasă.
Când la cel din urmă rândul a venit,
Misail ia cupa şi-astfel a vorbit:
– “Unde este timpul cel de vitejie?
Timpul de mari fapte?… Vai! n-o să mai vie?
A căzut Moldova, căci orice români
Se roşesc la gândul a mai fi stăpâni.
Ei îmbracă manta de înţelepciune;
Dar ca să-şi ascunză trista slăbiciune.
Dar înţelepciunea fără-a cuteza,
E ca cutezarea fără-a cugeta.
Când vedem sfioasă patria română,
Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:
Cel ce e mai aproape de mormântul său
La ideea morţii tremură mai rău!
Ştefan nu mai este… Însă o să vie
Alţi Ştefani cu viaţă şi cu bărbăţie:
Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,
Viitorul este al lui Dumnezeu!
Însă până să vie lanţul să ne rupă,
Nu va mai bea nimeni din această cupă;
Când un suflet mare se va arăta,
Hârburile cupei le va aduna.”
Zice,-aruncă cupa şi o sparge-n trei…
Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.
| Stimaţi tenismeni, stimate tenismene, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă, am o nouă dragoste – iubesc tenisul. Mustaţa care o vedeţi mi-am lăsat-o în semn de omagiu pentru acela care a fost la o mustaţă de salatieră. Debutul meu în tenis nu s-a produs nici pe Progresul, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală. Am aşteptat patru seturi până să intru în audienţă dar cum persoana arbitra în deplasare am intrat în prelungire. În finală, m-a primit, i-am îmânat memoriul, după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea şi-am rămas la încălzirea cu lemne, că aşa e în tenis. |
| Depinde foarte mult cu cine joci. Eu odată am jucat cu un jucător senior care m-a rugat să fac ceva pentru juniorul său să nu fie trimis la tenis de câmp, să rămână în Bucureşti la tenis de masă ca adjunct de băiat de mingi. N-am ştiut cum să-l servesc pe junior şi atunci seniorul mi-a luat serviciul, că aşa e în tenis. |
| De pildă, un fost vecin al meu, la început eram egali peste tot, eu teren cu zgură, el teren cu zgură, eu două camere, el două camere, eu salariat, el salariat. Pe urmă, el şef abator, eu salariat, avantaj servici el. Eu teren cu zgură, el gazon ultra central, avantaj el. Eu joc simplu, el joc dublu, eu cantină, el maşină, avantaj el. Pe urmă, eu aici, el în spatele fileului zece ani, avantaj eu, că aşa e în tenis. |
| Mi-aduc aminte într-o altă partidă, un jucător cu o pozitie foarte bună în clasament a trimis o minge afară, a trimis a doua minge afară, l-a trimis pe frate-său afară, pe cumnatu-său afară, pe soru-sa afară, bine frate dar toţi out, toţi out, toţi out?! S-a observat în tribune, respectivul a fost eliberat din lot şi numit arbitru pe tuşe, că aşa e în tenis. |
| Am răcit… Ia uitati-vă cum umblu. Am încercat să-mi fac rost de un echipament cojoc de miel a la Simon Sfântul. Dar de la magazin passing shot la fabrică, de la fabrică passing shot la depozit, de la depozit passing shot la stână si cojoace câte vrei numai la passing shop. Şi de unde mingi sterline, că aşa e în tenis. |
| Mai am un break şi pentru unii juniori care nu pun mâna pe rachetă, nu pun mâna pe servici, nu pun mâna pe nimic. Ciupesc de la papa două mingi, two ball, pe urmă un pol şi-un Pall-Mall. Şi pe tabelul lor de marcaj azi zero, mâine zero, poimâine zero, dar ce vor băieţii ăştia să stea toată viaţa la zero, ăştia sunt tot timpul contra serviciului! |
| Da, da… sunt anunţat de arbitrul de scaun că e o minge match ball pentru mine… |
|
|
||||
| CU: | Toma Caragiu | |||
| TEXT: | Dan Mihăescu, Grigore Pop, Octavian Sava | |||
Şi păsările se înţeleg între ele. Poate nu mă veţi crede, dar eu ştiu lucrurile astea de la gaiţa mea, care, fiindcă am învăţat-o să vorbească, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. Dacă, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povaţă puilor ei: “Nu când nu sunt eu cu voi”. “Ia! pisica”. O vrabie ciripeşte pe ogoare, ţie puţin îţi pasă. Şi ei, biata, i-a sărit inima din loc: “Uliul”. În nopţile cu lună asculţi privighetoarea – te încântă; ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei.
Aşa, mulţumită gaiţei mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru şi un scatiu. Să vă spun:
“Cioc! Cioc! Cioc!” se aude de departe. Măcăleandru zice:
– E ciocănitoarea!
– Ciocănitoarea, răspunde scatiul, ce-o fi căutând mereu?
– Caută veveriţa, îi răspunde măcăleandrul.
– Veveriţa? de ce?
– Urâţi îmi mai sunteţi voi, scatiii, că nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun!
– Demult, m-asculţi scatiule? începe măcăleandru, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puţini de tot şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat într-o bună zi peste un pom ciudat, cu roada rotundă, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Dăduse peste un alun. I-au plăcut alunele şi, vezi, fiinţă prevăzătoare, să nu mai păţească cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, ca să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune. Şi a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se mai mişte toată iarna din căsuţa ei, nici cu vârful botului să nu miroasă viforniţa, când într-o bună dimineaţă, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută. Coajă de alună! Dar de unde? că ea nici nu se atinsese încă de alunele strânse. Cercetează. Un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa, dar s-a şi minunat. S-a dus la pândă ca să prindă pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi a aşteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi, sări ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune, şi cum e iscusită, a înţeles că în alune trebuie să fie ceva. Craţ! iacă miezul. Bun! Craţ! craţ! craţ! s-a pus pe mâncat.
Din ziua aceea venea în fiecare amiază să-şi ia prânzul. În dimineaţa când o pândea veveriţa, a venit tot aşa zglobie, dar abia intră în scorbură că veveriţa se repezi şi o prinse de coadă. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veveriţa se repezişi oprinse de coadă. Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca şopârla în laba veveriţei, şi pe ici ţi-i drum. Mai târziu, când i-a mai venit inima la loc, şi s-a văzut fără coadă s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, şi smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! Cioc! Cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.
– Şi de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?
Dorinţe îndrăzneţe
Din visuri de juneţe
Ce mintea-mi conţinu,
Din voi mai este vruna
Când soarta-ntotdeauna
La toate zise nu?
Şi totul când m-apasă,
Ce drept mi se mai lasă
Afară de-a muri…
O ţintă, o dorinţă
Să caut cu credinţă
Din nou a-mi făuri?
Nimic!… Orişice cale
Mi-e-nchisă, şi cu jale
În cugetu-mi privesc…
Speranţa mi-este stinsă
Ş-o negură întinsă
În locu-i întâlnesc!
Din ce în ce mai multe
Amarnice insulte
Întâmpin nencetat,
Cât inima-mi sărmană
Întreagă este-o rană
Ş-un hoit de sfâşiat!
Albastra boltă-mi pare
Cernită de-ntristare
Ca sufletu-mi în dor,
Iar lacrimile mele
Întunecă şi stele,
Şi soare-ncălzitor.
E iarnă, este gheaţă
Întinsă pe-a mea viaţă
Precum pe nişte văi
Zăpada se întinde
Şi-n giulgiu-i cuprinde
Păduri, izvoare, căi.
Şi cum ascunsă tace
Privighetoarea-n pace
Prin scorburi de copaci,
Aşa şi tu, biet suflet,
Abia având răsuflet,
Te-ascunzi în piept şi taci!
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În priveghetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vânt a ei altiţă,
Vântul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Şi, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde!
Şi mă mir ce i-am făcut!
Vreau de-aici să rump o floare!
Ochii unui înger scump
Au albastrul de cicoare,
Şi cicoare vreau să rump
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!
Că-n amiazi venind pe vale,
Întâlnii pe Lina-n cale:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: Na-le!
Ţi-am cerut eu ţie fragi?
Ochii ei frumoşi şi dragi
Priveau tot spre poala rochii,
S-a pus Lina pe tăcut,
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii!
Ca la şerpi, îi umblă ochii,
Şi mă mir ce i-am făcut!
Să-mi pun capul pentr-o Lină,
Să mă fac un om pribeag!
Ieşi din neguri, lună plină,
Să mă vezi la Lina-n prag
Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
Alte dăţi suna zăvorul;
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul
Şi la mine-n prag venea,
Mamă-sa cât ce-adormea.
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag şi ea nu vine,
Nu mai vine!
E târziu şi nu mai vine…
Şi mă mir ce i-am făcut!?
« Pagina anterioară — Pagina următoare »