Ninge suav,
ninge blând .
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor,fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor…

Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,
Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă – şi fiind grăbit,
Şi-a chemat argatul şi i-a poruncit:
– Ia-mi în spate iapa
Şi mi-o trece apa!
– Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
– Hm! făcu boierul foarte mânios:

Leneşul la toate
Zice că nu poate…

Doamne a tale cuvinte
Care s-au scris mai-nainte
S-au împlinit precum se ştie
Moise la cartea întâie
O minune

De la răsărit răsare
O stea cu lumină mare,
Razele îşi răspândeşte
Pe crai îi povăţuieşte
O minune

Steaua magilor vesteşte
Viflaemul îi primeşte
Şi din prorocie rară
Pe Mesia îl aflară
O minune

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi rîsă, vei fi plînsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvîntul”taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Cînd se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cînd vor susura izvoare află c-a murit mînia.

Şi de unde pînă unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămînem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfîrşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sînt rîuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un tîrziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sînt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvîntul „dacă”, să uităm cuvîntul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcînd iubirea, fiindcă totul e tăcere.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984)

Mon père pleurait aux larmes salées
sur la roue du chariot.
Les chevaux, en nombre de quatre
qui tiraient le quadrige
moururent d’insolation et à cause d’autres étoiles
À pied, mes enfants, je vous dis
d’aller à pied !
La route est longue, les papillons vent nombreux,
lançons la sandale aux papillons!
Aujourd’hui nous allons manger des lances
et des loques de drapeuax
jusqu’à la suffocation!

Preafericitului Părinte Teoctist
Eu ştiu de la cei sfinţi
Că Dumnezeu
Ne urăşte cum suntem
Şi ne iubeşte
Cum ar dori să fim.
Doamne, cum
Trebuie să vieţuiesc eu
În lacrima ochiului meu,
Ca să birui fiara?!
Şi cât de multă
Ar trebui să fie
Jertfa sângelui nostru
Ca să nu ne zbatem
Atât de singuri,
Atât de la marginea lumii?!
Auzi?! Rogu-Te încă o dată,
Ascultă încă o dată ce spun
Slujitorii Tăi pre pământ:
„Doamne, nu pedepsi România
Pentru păcatele fiilor ei“.

Se tânguia un clopot din turla lui de lemn
Şi-adâncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe.
Prin noaptea fără stele purtând chemări de moarte.
Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn…
Neogoit, amarnic, prin văile deşarte
Chema dogitul clopot din turla lui de lemn.

Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon,
Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste,
Ieşeau făcându-şi cruce şi întrebau ce este:
– Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon?!…
– Aprinseră opaiţi miloasele neveste
– Şi prinseră să plângă cu-al clopotului zvon.

Iar glasul de aramă aici parcă tuna,
Sălbatecă putere de blestem dând durerii,
Aici murea de jale…şi-n mijlocul tăcerii
Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna.
Toţi se-ntrebau de nu sunt în noaptea Învierii,
Căci clopotul din turlă înverşunat tuna.

Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau,
Din buzele-i de schije curgea înţelepciune,
Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune,
Mânii întunecate ce greu se-năbuşeau…
Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune
Frânturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau.

Nedumeriţi, o vreme, sărmanii poporeni
Străinul glas de clopot cu frică ascultară;
Dar, fără să priceapă strigarea lui amară,
Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni
Intrară în bordeie şi iarăşi se culcară
Luminile stingându-şi sărmanii poporeni.

Şi-n van nălucul clopot din turla lui de lemn,
Împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe,
În noaptea fără stele zvârlea chemări deşarte;
Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-I îndemn,
Ci numai pentru sine a jale şi a moarte
Suna năuc un clopot din turla lui de lemn.

Nimic nu-i ca vinu[ l ]
El ne dă hodinu[ l ]
Lumea sfîrşit n-are,
Cînd golim pahare
Cli, cli, cli, cli, cli.

Mîhnirea n-o vedem,
Cînd cîntăm şi mult bem,
Nici frica ne-adapă,
Că-n vin pic nu-i apă.

Suge, măi fîrtate,
Cît ai sănătate,
Că nu ştim prea bine
D-om fi vii şi mîine
Cli, cli, cli, cli, cli.

Je suds pour moi-même un cheval troyen
Ma propre épaule conquiert ma propre épaule
mon oeil pille mon propre oeil
Les battements de mon coeur
ne peuvent être entendus
à cause des palpitations de mon coeur
ma voix qui crie aux cieux
est suffoquée
par ma voix qui crie aux cieux.
Ma vie ne peut plus vivre
à cause de ma vie.
Mon amour traîne mon amour
tout autour de la câté.
J’enfonce la lame du couteau dans la lame de mon couteau
tandis que la seconde qui résonne en annonçant ma naissance
devient sourde à cause de l’instant qui
résonne proclamant ma naissance.
Je suis fâché contre ma propre rancune
je suis gai de par ma propre joie.
J’espere mon propre espoir
je pleure ma propre larme
je suis pendant que je suis
et je ne suis plus quand je ne suis plus.