Sufletul lui Carol, regele maghiar,
De dorinţi trufaşe se îmbată-amar,
Dar cea mai fatală ce-a putut să fie
E ca să supuie dalba Românie.
Exaltat de dorul care l-a răpit,
Cheamă cavalerii şi-astfel le-a vorbit
— ,,Vieţuieşte-un popol dincolo-n Carpaţi,
Popol de mari fapte şi de rari bărbaţi.
Astfel cum un arbor lângă casă creşte
Şi, crescând, lumina soarelui opreşte,
Astfel astă-dată, pe al nostru sân,
Creşte şi va creşte popolul român.
Să surpăm stejarul într-a lui junie
Şi să spargem cuibul cel de bărbăţie.
Să-njugăm la carul cel triumfător
Căpitanii ageri şi pe domnul lor!
Să stingem, prin lanţuri şi prin împilare,
Focul său de viaţă, de neatârnare,
Până să roşească d-a se mai gândi
Fericit şi liber pe pământ a fi!…”
Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinşi
Jură să zdrobească şoimii cei ne-nvinşi.
Carol intră-n ţară, asupreşte foarte;
Unde calcă, lasă lacrimi, doliu, moarte!
Astfel se preface cel mai mândru loc.
Unde trece, arde un torent de foc.
Domnul şi boierii şed în lata sală —
Toţi bătrâni ce poartă părul alb cu fală.
În acele timpuri un boier român
Se stima pe atâta cât era bătrân,
Căci pe cât în vârstă el înaintase
În mai multe lupte încă se-nsemnase.
Solii de la Carol dau regala carte.
Despre cele scrise domnului fac parte
,,Dacă Severinul încă nu predai
Şi vasal de astăzi mie nu te dai,
Cu oştire mare voi veni la tine
Să te pui în lanţuri pentru-a ta ruşine!”
Iată cum răspunde domnul generos
— ,,Ce dureri apasă sufletul frumos,
Cât, uitând cu totul regală mărire,
Se coboară astfel prin a lui gândire?
Inimile zboară către bucurie,
Dar mai iute încă zboară spre mânie;
Iar cel ce domneşte popoli pe pământ,
Îşi lumină calea numai de cuvânt.
Un domn se măreşte prin înţelepciune.
Patimile-n sânu-i vin din slăbiciune!
Orice domn se află patimii robit,
L-al măririi templu nu va fi primit.
Voi lua-n vedere toate câte-mi scrie;
Pân-atunci, voi mergeţi, fiţi-mi oaspeţi mie,
În repaos fraged inimile daţi
Şi cât viaţa-i tristă, de puteţi, uitaţi!”
Cum se face noapte, domnul în tăcere
Cheamă cavalerii şi consiliu cere
— ,,Voi, boieri de ţară! Ce vom face oare
Să nu pierdem pacea binefăcătoare?
Carol, sub pretexte, fără de cuvânt,
Cată să robească ăst frumos pământ!”
Unul dintre dânşii şi acel mai june
Cu mărinimie aste vorbe spune
— ,,Doamne! Două chipuri, două drumuri sânt…
Amândouă rele pentru-acest pământ…
Unul este lupta, pierdere făloasă;
Celalt este pacea, viaţă ruşinoasă!
Însă pentru mine, d-ar fi să doresc,
Aş alege chipul cel mai vitejesc,
Căci mai dulce-mi pare moartea cu mărire
Decât cu ruşine trista vieţuire!”
— ,,Ale tale vorbe, Basarab a zis,
Îmi îmbată dulce sufletul închis.
Ele mă răsfaţă ca visări plăcute
De copilărie, de mulţi ani pierdute,
Pe atunci când viaţa luce fără nor,
Ochiul fără lacrimi, gândul fără dor!
Zici că să ne batem, să pierim cu fală?
Oh! Vedeţi ce dulce sufletul se-nşală!
Celor slabi în lume dat-a Dumnezeu
Mintea să se lupte cu tiranul rău.
Oastea ne lipseşte şi ne vor supune…
Să batem tiranii prin înţelepciune!
Să le dam ce cere, dar p-al lor cuvânt
C-or ieşi îndată din acest pământ…
Mai târziu, cu timpul, oşti mai mari vom strânge
Şi-al lor jug cu fală şi folos vom frânge!”
Astfel le vorbeşte domnul cel mintos.
Cei mai mulţi suscris-au actul ruşinos.
Ana, jună doamnă, printre dânşii vine,
Ca dorinţa dulce printre vise line.
Ea desface vălu-i: raze de mândreţe,
Prin flori de junie, îi lucesc pe feţe.
Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor
Ca un foc de soare o vedem prin nor.
Zeul ce inspiră frageda junie
Cu frumoase gânduri de mărinimie,
Varsă-n faţa-i dulce foc dumnezeiesc,
Iar în vorbă-i graţii ce pe toţi răpesc.
Iată cum vorbeşte: — ,,Mâna voastră scrie
Pentru ţara voastră moarte şi robie.
Însă mâna voastră nu s-a veştejit,
Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit!
Nu! Căci peste toate mintea omenească
În faptele noastre trebui să domnească!
Dar sub vorba mintei, mândre domnitor,
Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor!
Doamne! Voi, mai-marii capi ai ţării noastre!
Căutaţi în fundul inimilor voastre
Cugetări şi lacrimi pentru-acest pământ
Ca flori rătăcite pe un vechi mormânt!
Rupeţi legătura care ne supune
Şi prepară ţării ani d-amărăciune.”
Zice. Două lacrimi genele-i stropesc
Şi ca roua lină p-al ei chip lucesc.
Sub aceste vorbe cu care-i răspunde,
Bucuria-i dulce domnul îi ascunde
— ,,Tu, ce jos în lume fraged am iubit,
Suflete prea gingaş, mie prea dorit,
O, femeie rară! Dulcea ursitoare
Nu ţi-a dat în parte griji apăsătoare,
Ci prin frumuseţe şi-ani desfătători,
Lacrimile noastre să le schimbi în flori.
Lasă-ne dar nouă grijile străine
Şi petrece-n casă zile dulci şi line!”
Timpuri de virtute şi de fapte mari!
Suflete străbune, nobile şi rari!
Aţi trecut ca frunza ce de vânt răpită,
Lângă tristul arbor cade veştejită.
Dar stejarul mândru încă se-nveleşte
Cu cununa-i verde care ne răpeşte.
Iar tu, Românie, totul ce doreşti,
Tot ce perzi odată, nu mai dobândeşti!
Să cătăm în noaptea timpurilor stinse
Faptele sublime, numele ne-nvinse!
Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor,
Să ne mai consoale, e lumina lor.
Astfel sub povara vârstei ce-l zdrobeşte,
Cu trecutu-i dulce, cel bătrân trăieşte,
Şi încins în lanţuri, robul cel străin
Anii libertăţii cântă dulce, lin.
Într-o sală mare, cu lumini puţine,
Intră căpitanii, nobilă junime.
Nu sunt de părerea sfatului domnesc
Actul de-nchinare îl dispreţuiesc.
Vor ca să lovească armia maghiară
Şi să spele pata ce-ar pica pe ţară.
La lumini de candeli ce se-ngân uşor,
Ana-doamna vine în mijlocul lor.
Ochii săi se lasă peste adunare,
Străbătuţi de dalbă, nobilă-nfocare.
Păru-i spice d-aur din togă scăpând,
Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând.
Generoasa doamnă astfel le vorbeşte
— ,,Ştiţi că totd-auna, cela ce domneşte
Are mari răspunderi, mari împiedicări,
Şi-n înţelepciune cată cugetări.
Domnu-nchină ţara ca s-o mântuiască
D-armia străină ce va s-o robească.
Aşteptând să vie timpul priicios.
Astfel, prin furtună un pilot mintos
Strânge pretutindeni vălurile sale
Şi cu vijelia merge p-a lui cale.
Însă numai domnul e răspunzător
La străini de faptă-i; nu al său popor.
Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte,
Printr-o generoasă şi frumoasă moarte!
Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!…
Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!”
Astfel zice doamna. Căpitanii vor
Şi toţi jur să moară pentru ţara lor.
Oştile maghiare ţara părăsesc.
Dar ieşind, pe cale pradă şi robesc.
Prada şi robia nu sunt rănitoare
Ca aceste vorbe crude, râzătoare
,,O, români, ascundeţi armele-ostăşeşti
Şi-mbrăcaţi d-acuma rochii femeieşti!
Ca acel ce vine să vă războiască,
A vă cere-n luptă, să nu se josească!”
Dar a lor trufie repede-a pierit.
Printre stânci românii, iată-i, au sosit!…
Săgeţile pleacă, aerul străbate,
P-armia străină râură turbate…
Soarele păleşte… Gemete adânci,
Surde, ne-nţelese trec din stânci în stânci.
Coiful se despică; inima slăbeşte;
Pe hârcile goale, sabia loveşte;
Sângele se varsă pe sânge-nchegat…
Sufletele zboară… Cerul s-a-nnorat.
Caii nechezează şi turbează foarte;
Oamenii se-mbată de sânge şi moarte.
Mulţi s-apuc la luptă şi-n turbarea lor,
C-unghii şi cu gura se fărâm, s-omor.
Astfel cum s-arată după vijelie
Arbori, flori şi ierburi rupte pe câmpie,
Arme şi cadaveri d-oameni şi de cai,
În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai.
Carol schimbă portu-i… Scapă cu ruşine;
Dar puţini îl urmă, puţini fug cu sine.
Multe zile râul sânge-a revărsat
Şi-ale lor cadavre le-au împrăştiat.
Multe nopţi vulturul ce pe stâncă plânge,
S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge!
Până-n timpii noştri, coifuri ostăşeşti,
Paloşe şi pinteni, prin stânci mai găseşti.
P-o măgură verde muzicile sună,
Căpitanii tineri cu respect s-adună
Lângă căpitanul june, înfocat,
Ce-ntr-această luptă mândru-a comandat.
Căpitanu-aruncă coifu-apăsător
Părul p-al său umăr cade râzător.
(1859)
Lângă ţărmul tristei mări
M-am oprit pe-o stâncă.
Apa tremură spre zări,
Verde şi adâncă.
Sufletu-mi, împovărat
De-o iubire moartă,
Se ridică ne-mpăcat
Şi cu el o poartă,
Cum îşi duce greu în zbor
Vulturul de mare,
Peste valuri călător,
Prada moartă-n gheare…
Veneam cantand spre ochii-ti visatori,
cu mari buchete-n brat. Aveai pe masa
gradini si-alei de felurite flori,
ca in Liban, pontifica mireasa.
Flori ce plutesc pe apa, flori de fulgi,
sau flori in munti, pe niste stanci severe,
flori grase tolanite-n clime dulci
si flori ce cresc sub cer de sticla-n sere.
Dar tu ai ras de gestu-mi desuet
si de neprihanita-i valvataie,
ai pus sub indoiala un poet
buchetul risipindu-l prin odaie.
M-am razbunat atunci pe flori. Si sunt
dusmanul lor de temut. Dau foc prin Rome
de trandafiri, cutreier devastand
hectare mari de flacari si arome.
Fara gradini prin anii mei te plimbi,
pradand frumos dactilii amintirii.
Am palmi insangerate si cu ghimpi,
ca-n drum am palmuit toti trandafirii.
Ninge grozav pe câmp la abator
Si sânge cald se scruge pe canal ;
Plină-i zăpada de sânge animal
Si ninge mereu pe un trist patinor…
E albul aprins de sânge închegat,
Si corbii se plimbă prin sânge… si sug ;
Dar ceasu-i târziu… în zări corbii fug
Pe câmp, la abator, s-a înnoptat.
Ninge mereu în zarea-nnoptată…
Si-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
– Iubito, sunt eu la usa înghetată…
Din senin, pe cer de vară
Nori pufoşi încep s-apară.
Peste flori, peste grădină,
Ploaia picură lumină.
Norul gri vrea să se joace
Multe bălţi pe stradă face.
Nor poznaş! Ia uite-l! Nu-i!
A plecat pe cer hai-hui!
Acum pot să văd şi eu
Cum apare-un curcubeu!
Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scândură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plângea!
Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,
La el se uita.
Unii făceau cruce; alţii, de mirare,
Cu mâna la gură capul clătina
Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa
“El să fie Groza cel vestit în ţară
Şi-n sânge-ncruntat!
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
A stins zile multe şi lege-a călcat!”
Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai facu o cruce şi zise plângând:
“Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,
Şi pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,
Şi nici o putere!… eram prăpădit!
Nu aşteptam altâ din mila cerească
Decât a muri,
Când creştinul ăsta, Domnu-1 odihnească!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ş-aproape de mine calul îşi opri.
“Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,
Fă piept bărbătesc;
Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine…”
Şi de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.”
Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag
Oftâ şi se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
“Dumnezeu să ierte păcatele sale!”
Nu-nţelege vorba, sire.
Zice-acelaşi general,
Camarazi, să nu vă mire
Că-ntr-acest spital
Nu-nţeleg nici doi cuvântul
Ce-l vorbim, căci li-e străin,
Sunt vitejii din pământul
Cel de râuri plin,
Pe-unde trec ei veseli vara
Peste munţii suri şi goi;
Ei de-acolo sunt, din ţara
Turmelor de oi…
Scoborând din munţi de-a dreptul
Par în lupte-oşteni bătrâni,
Aţi văzut cum pun ei pieptul
Sire, sunt români.
Astfel zice generalul
Către tânăru-mpărat,
La Veneţia-n spitalul
Cel improvizat.
În supremele momente
Când căzură peste noi
Alte patru regimente,
În amurg cu ploi
Adunaţi românii-n vale
Zid în urmă ne-au rămas,
Stăvilind duşmanii-n cale
Până ne-am retras.
Câţi de moarte-atunci scăpară
Zilnic în spitale curg;
Toţi ca leii se luptară,
Tinere Habsburg;
Şi-au murit pentru-mpăratul
Sute de viteji de-ai mei
Dar acest de-aici, din patul
Şapte sute trei,
Care zace-aşa-n neştire
Şi-i lipseşte braţul stâng
Îl salut! Dă-mi voie, sire,
Mâna să i-o strâng.
Noaptea scoborî cu ceaţă,
Luptelor sfârşit punând,
Până-n trista dimineaţă;
Şi rănit zăcând
Printre morţi ce-umpleau hotarul
Lângă steagul ce-l avea
Strâns în dreapta sa, stegarul
Singur se zbătea.
Mâine-n zori o să-l găsească,
Mâine-al vostru steag, români,
Mâine stema-mpărătească
La duşmani în mâini!
Ah! şi nimeni viu pe-aproape
Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor
El chemându-l, să-şi îngroape
Sfântul steag al lor!
Şi el n-are, n-are-o mână,
Că-n bucăţi l-ar destrăma
Şi cu mâinile-n ţărână
Groapă i-ar săpa!
I-ar săpa-o-n stânci cu dinţii,
Şi-ar muri apoi râzând!
Iată, Doamne-al biruinţii,
Tu i-ai dat un gând:
Steagul său, de lângă cruce
Până-n poala dedesubt
Dând cu dinţii să-l apuce
Rând pe rând l-a rupt!
Şi lăsând prăjina goală,
Ocoli păduri şi stânci,
Doborât de răni şi boală
Şi târât pe brânci
Printre străji şi printre cete
Ziua stând ascuns prin văi,
Pân-a patra zi când dete
De fârtaţi de-ai săi.
N-avea grai, de răni umplutul
Suflet, vai n-avea defel
Dar un steag, pierdut crezutul,
Brâu în sân la el!
Cald bătea-n ferestre-amurgul;
Nimeni n-a mai zis nimic,
Şi, plecat spre pat, Habsburgul,
Cătr-acest voinic,
Blând l-a sărutat pe frunte;
Spre români întors apoi:
Vara, păşunând pe munte
Turmele de oi,
Şi-adunaţi pe lângă masă
Iarna la ospăţ şi nunţi,
Spuneţi tuturor de-acasă
Celor de prin munţi,
Şi le-nseninaţi viaţa
Cu cuvânt înălţător,
Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa
Voastr-a tuturor.
Sărutându-l împăratul
L-a numit copil al său
Şi c-am stat plângând pe patul
Bietului flăcău!..
Acum vreo cîţiva secoli într-o seară,
trimisul diavolului pe pămînt
intra-ntr-un schit de maici, sub frunza rară,
purtînd la glezna vînătă de ceară
veriga unui cinic legămînt.
Căci se afla acolo-n mănăstire
Cecilia, fecioara fără preţ,
călugăriţa albă şi subţire,
cea pentru Domnul plină de iubire,
iar pentru lume plină de dispreţ.
(-Heruvi cu săbii arse de ulei,
duraţi un zid de pază-n jurul ei !)
Iar diavolul, trecînd prin groase ziduri,
venea-n chilie ca un ins frumos
ţinînd în mîna-ntinsă două bliduri
pline cu vin ca sîngele spumos.
Dar ea, fugind mereu de arătare,
cădea-n genunchi sub candela cu mir
rugîndu-se acelui sfînt călare
ce rupe-ale balaurului gheare,
în platoşă-mbrăcat şi-n mohair.
(-Serafi cu săbii de răşini fierbinţi,
chemaţi în jurul ei sobor de sfinţi!)
Dar diavolul şiret, băgînd de seamă,
intra-n icoana plină de scîntei,
lovea balaurul cu solzi de-aramă
şi cobora cu suliţa din ramă
făcînd un semn cu mir pe fruntea ei.
Atunci, cuprinşi de-un foc fără suflare,
ardeau în flăcări nalte ca de vis,
iar faţa ei de-o limpede paloare
îşi înclina corola ca o floare
la vîntul unui mistic paradis.
(-Arhangheli, stingeţi paloşul de jar!
De-acuma totul este în zadar.)
In zori, păcatul s-aprindea-n chilie;
dar noaptea ca o stea căzută-n văi,
ei luminau cu grea molancolie
un lac cu lintiţă portocalie
bogat, pe ţărmuri reci, în cucuvăi.
Şi sălcii mari, de duhuri cercetate,
şi valuri de argint, şi roşii peşti
plîngeau amar în margini de cetate
surîsul ei muşcat de voluptate
sub zodii fermecate diavoleşti.
Dar diavolul, întors de către undă,
rupea veriga, o zvîrlea-napoi
şi se lega cu altă za rotundă,
robit de sărutarea ei profundă,
jurîndu-se pe ceasul de apoi.
(-O, ţine minte, suflete pustiu,
că niciodată nu e prea tîrziu!)
Spre ziuă, cînd pe mal îl prinse somnul,
heruvi cu săbii arse de ulei
pe fată o luară-n lac, la Domnul,
şi peşti cu ranguri, păstrăvul şi somnul,
aleseră de strajă-n jurul ei.
De-atunci, mereu, în fiecare seară,
trimisul diavolului pe pămînt
se plimbă singur pe sub frunza rară,
purtînd la glezne vînătă de ceară
veriga unui mare legămînt.
(1948)
Începe, Doamne, iar să-ţi pară rău
Că m-ai ales un timp să-ţi fiu al tău?
Îmi dăruiseşi un crîmpei de har
Şi-mi dovedeai că harul fusese în zadar.
Îngenuncheat nainte-ţi cu frică şi sfiială
Mă încerca mereu şi cîte-o îndoială,
Şi tulburat de taine şi murmure cereşti
Te-am întrebat odată, cine eşti?
Să-mi fie singurul păcat
Pe care socoteam că l-ai uitat?
Născutul fără aripi, ca oamenii mai proşti,
Nădăjduiam că tu mă recunoşti,
Dar trebuia păcatul să-mi fie şi mai greu
De care-mi cerci sfîrşitul de-a pururea mereu.
Dar n-aşteptam pedeapsa să-mi fie-atît de grea,
Cînd judecaşi fărîma de viaţă fost-a mea.
La cîte-o cotitură rămînem faţă-n faţă,
Şi asta se numeşte în pravila ta viaţă.
Ţi-ai săvîrşit Adamii şi Cainii în Satani
Nu-i mai iubeşti pe oameni că-ţi trebuie duşmani.
Nu-i asculta pe fraţii mei, ei dorm,
Ei nu-nţeleg cuvintele care le strigă,
În timp ce urlă ca nişte fiare aprobatoare
Sufletul lor visează stupi de albine
Şi înot în seminţe.
Nu îi urî pe fraţii mei, ei dorm,
S-au învelit în somn ca într-o blană de urs,
Care-i păstrează cruntă şi apăsătoare în viaţă,
În mijlocul frigului fără-nţeles
Şi fără sfârşit.
Nu-i judeca pe fraţii mei, ei dorm,
Rar câte unul este trimis în trezire
Şi, dacă nu se întoarce, e semn c-a pierit,
Că încă e noapte şi frig
Şi somnul continuă.
Nu îi uita pe fraţii mei, ei dorm
Şi-n somn se înmulţesc şi cresc copii
Care-şi închipuie că viaţa e somn şi, nerăbdători,
Abia aşteaptă să se trezească
În moarte.
« Pagina anterioară — Pagina următoare »