I

Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plină,
Neted la trupină,
Cu crengi rătezate,
Spre pământ plecate;
Iară lângă plop
Este-o casă nouă
Cu fereşti vro două,
Casă şindilită
Mândru văruită,
Cu faţa spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porţi ridicate,
Cu uşi largi şi late,
Şi cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afară,
În amurg de seară
Lelea Fira sta,
Gheme depăna,
Sfaturi înşira
Pentru fată-sa.
C-aşa-i dacă are
Fira fată mare:
Mi-o tot sfădeşte,
Căci fata iubeşte
Şi se prăpădeşte
Dup-un feciorel,
Şi-apoi pentru el
Ea rabdă ocară
Şi-n casă şi-afară
De s-a dus prin ţară
Poveste şi veste,
Şi-apoi nu-i poveste,
Firei plăcea tare
Feciorul pe care
Fată-sa-l iubea,
Însă el n-avea
Averi grămădite,
N-avea căsi şi vite;
Fira deci fierbea
Şi mi se ciudea,
Căci dânsa voia
Fata-i să iubească
Pe-un fecior cu stare
Şi cu vâlfa mare…

Tot aşa şi iară
Şi-acum stând afară
Fira se ciudeşte
Şi mi se sfădeşte;
Fata tort răschiră,
Fuse pline-nfiră
Şi-nfirând oftează,
Jalnic lăcrimează
Şi lăcrimând tace,
Căci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Şi din cap dădea
Şi din grai grăia:
Fată, draga mea!
Nu ştiu cum, nu-i bine,
Nu ştiu ce-i cu tine,
Că tot porţi bănat
De te râd prin sat,
Şi porţi jale-amară
De te râd prin ţară!
Nu ştiu ce-i cu tine
Că deloc nu-i bine
Că oftezi mereu,
Lacrimi verşi din greu
Şi tot gemi de sună,
Parcă eşti nebună,
Şi-apoi zile întregi
Tu tot vii şi-alergi
Şi-ţi tot plângi norocul
Şi nu-ţi afli locul!
Nu ştiu ce-aş direge,
Ca să-ţi dai de lege
Şi să fii cuminte
Ca şi mai-nainte!

Fata răschira,
Mama depăna
Şi iar cuvânta:
Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu tot suspina,
Nu tot lăcrima,
Că-mi faci gânduri grele,
De mă-omor cu ele!
Fii tu veseloasă,
Căci tu eşti mireasă,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel
Şi el ţi-a adus,
Dar eu nu ţi-am spus,
La grumazi mărgele,
Pe deget inele,
Brâu şi-ncingători,
Zadie cu flori,
Năfrămi de mătase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite!

Fata suspina,
Mama sta ce sta
Şi iar cuvânta:
Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci gazdac e tare,
Multe moşii are;
Are vaci şi boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Şi pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casă naltă
Mândru ridicată
Casa şindilită
Mândru văruită!
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Şi iar cuvânta:

Draga mamei, fată,
Fii cuminte-odată
Şi-ţi alină plânsul,
Du-te după dânsul,
Căci el e frumos
La căutătură
La scurtătură,
Nalt e de statură
Şi-ndesat păşeşte
Şi se potriveşte
Potriveşte bine,
Draga mea, cu tine.
Lasă pe Ionel,
Nu gândi la el,
Căci sărac e tare
Şi nici neamuri n-are
Şi-i din viţă rea
Ce zici, draga mea?!
Fata răschira,
Din greu răsufla
Şi-apoi cuvânta:
Mamă, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui şi-anume
Io ţi-o spun o dată:
Decât măritată
După alt fecior,
Mai bine mă-omor!
S-o ştii, mamă, bine
Asta de la mine!

Fira greu râdea
Şi se cătrănea
Şi-apoi se răstea:
Fă dar cum vei face,
Fă precum îţi place,
Fă de capul tău,
Cum vei şti mai rău!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fată fără minte!…

Iubea-şi Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea să sară
Prin apă şi pară
Şi d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum că-i lucră fata
Cum nu lucră alta!
Şi d-aceea sta
Şi se cugeta
Şi trăia cu gândul
Zilele de-a rândul
Şi-ntrebat-a finii
Şi-a-ntrebat vecinii
Şi-ntrebat-a fraţii
Şi-a-ntrebat cumnaţii
Doar vor şti să-i spună
Vro povaţă bună.
Şi-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Şi-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnaţii,
Rudele şi fraţii
Şi i-au spus vecinii,
Oamenii şi finii
Să nu-şi bată gândul
Unde nu-i cu rândul,
Să n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însă Fira sta,
Sta şi cugeta,
Mult se frământa
Şi-ntrebat-a iară
Prin lume şi ţară
Şi-a-ntrebat anume
Prin ţară şi lume
Pe la vrăjitori
Şi descântători;
Pe la crai de meşteri,
Cari trăiesc în peşteri
Şi cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Şi pot munţi să-nşire
P-o sârmă subţire,
Şi pot face vrajă
Şi scot fier din glajă
Şi din nea scot sânge
Şi pot dealuri strânge,
Şi ei strâng un munte
Până-l fac grăunte!
Şi-apoi vrăjitorii
Şi descântătorii
Bobi pe masă-ntins-au,
Păscălii deschis-au,
Bobi au înşirat,
Stele-au numărat
Şi răspuns au dat
Că Fira să pună
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Să fiarbă la foc
În apă curată
Bine strecurată
Pân va aburi,
Pân va clocoti,
Până ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse şi topite.
Iar apoi şi-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o băndurică,
Într-o cârpă mică
Şi-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Şi le va-ngropa
Şi-n pământ vor sta
Din zori până-n seară
Şi până-n zori iară,
Farmecul să piară,
Răul să se stângă,
Vrajele să strângă
Firicele coapte:
Ceasul rău de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rău al zilei!
Şi-apoi Fira-n zori
Pe la cântători
Să le scoată-afară,
Şi-apoi de cu seară
Când se va culca,
Le va aşeza
Sub perina sa
Căci din vrăjitură
Şi din făcătură
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci şi bune
Şi-n vis îi vor spune,
Ce să facă biata
Să-şi mântuie fata.

Fira-aşa făcea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-alună
Şi iarbă nebună,
Mugure de paltin
Şi iarba lui Tatin,
Aripă de-albină,
Fir de rocoină,
Măduvă de soc,
Fir de busuioc
Şi-apoi le fierbea
Până clocotea
Apa din ulcea,
Până se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Şi le-a îngropat
Şi le-a dezgropat
Şi le-a aşezat
Sub perină-n pat;
Apoi se culca
Şi greu vis visa,
Vis de vrăjitură,
Vis de făcătură,
Vis bun de cu seară
Pentru jale-amară
Vis de miezul nopţii
Pentru vraja morţii;
Vis de dimineaţă,
Vraja de viaţă.

II

Iar a doua zi,

Cât ce se trezi
Fira veseloasă
A ieşit din casă
Şi s-a dus prin sat
Şi-apoi mi-a umblat
Pe la toţi cumnaţii
Şi pe la toţi fraţii,
Pe la toţi vecinii
Şi pe la toţi finii,
Şi le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Că adica-n vis
O babă i-a zis,
Că Fira pe fată
S-o prefacă moartă
Şi s-adune fini,
S-adune vecini
Şi neamuri să strângă
Pe fată s-o plângă
Şi să mi-o bocească
Să mi-o dăulească,
Şi să mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Să mi se prefacă
Că nu-i supărat,
Nu-i înnegurat,
Să umble râzând
Căci Ana auzând
Glumele pe rând,
Se va necăji;
Şi ea-l va urî,
Când va auzi,
Că de râs o poartă,
Măcar că ea-i moartă.

Fraţii şi cumnaţii,
Finii şi vecinii,
Dacă-mi obliciră
Ce vrea lelea Firă,
Mi se învoiră,
Căci almintirea, zău,
N-aveau încătrău.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Până la Ionel
Şi-a vorbit cu el,
Şi mi-l mai sucea
Şi mi-l amăgea
Nu ştiu ce-i spunea,
Destul că-l făcea
De mi se-nvoia
Să râdă de fată,
Măcar că ea-i moartă.

Şi-apoi veseloasă
Fira-ntoarnă-acasă
Şi precum râdea
Neîncetat glumea
Şi fetei zicea:
Draga mamei, fată,
Nu fi supărată,
Nu fi-nnegurată!
Căci am socotit,
Singură-am gândit,
Că n-am făcut bine
Ce-am făcut cu tine,
N-am umblat pe cale
Şi-n voile tale!
Dar de-acum te las
Să faci cum îţi place,
Fă dar ce vei face
Placă-ţi Ionel,
Dacă-ţi place el!
Dar el totuşi nu-i
Chiar aşa cum spui
Şi el, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Căci te ocăreşte,
Te batjocoreşte.
Nu te mai voieşte.
Ana-ngălbenea
Şi din cap dădea;
Mă-sa iar zicea:
Dânsul, cum văd bine,
Nu trage spre tine,
Şi-apoi dacă vrei
Poţi proba o dată,
Draga mamei, fată:
Iat te fă tu moartă
Şi-ţi voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tău
Şi-apoi se vor strânge
Rude şi te-or plânge
Ca pe morţi, căci ei
Moartă te-or gândi,
Şi-apoi va veni
Şi-al tău Ionel,
Iară dacă el
Plânge după tine,
Atuncea vezi bine,
Că el te iubeşte
De se prăpădeşte,
Însă dacă el
Nu va fi-ntristat,
Nice supărat,
Atunci nu te are
Dragă, cum îţi pare
Ţie, că te are!
Ana-ntâi râdea,
Căci bine ştia,
Că de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Până ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Că Ionel glumeşte
Însă n-o iubeşte.

III

Anei nu-i plăcea
Mă-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moartă se făcea
Şi mi se punea
P-o laviţă lată
Mândru ridicată,
Iar Fira-i punea
La cap făclioare,
Făclii la picioare,
Giolgiul preste faţă,
Cruce peste braţă
Şi-apoi Fira mea
Prin casă plângea
Şi se dăulea
Şi ieşea p-afară
Şi-ntra-n casă iară
Tot cu jale-amară.

Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunară finii
Şi-au venit vecinii,
S-adunară fraţii
Şi-au venit cumnaţii
Şi-au venit nepoţii
Supăraţi cu toţii;
Care cum venea
Prin casă plângea
Şi se dăulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Şi mi se-nnora,
Căci vedea prin casă
Lacrimi cum se varsă
Şi-auzea p-afară
Bocete amare
Şi biata copilă
Se umplea de milă
Şi era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stângă,
Pânza să o-nfrângă,
S-arăte la lume,
Că nu-i moartă-anume,
S-arăte la ţară,
Că ea-i vie iară.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâşia
Iată vai de ea
Ionel venea!

Fira veseloasă
Cât ce-l vede-n casă,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lăcrima,
Prinde-n gura mare
Să geamă mai tare.
Însă cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafară plânsul
La inimă râsul,
Pe limbă suspinul
Sub limbă veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
Vezi drăguţa ta?!
Doamne, Doamne, ea
Până ce trăia
Cât te mai iubea
Şi te mai dorea!
Şi mi-a spus anume,
Că nu-i trebe-n lume
Numai el şi el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Şi-n glumă ziceam,
Că mie nu-mi place
Cum vrea şi cum face,
Atunci biata fată
Umbla supărată
Şi plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am făcut cu tine
Nu mai facă nime
Şi ce-am făcut eu,
Ierte-mi Dumnezeu!
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvăţat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Şi glumind grăia:
Multe se vorbiră,
Multe, lele Firă,
Dar adevărate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Că Ana mă place
Încât moartea-şi face
Şi că mă iubeşte
De se prăpădeşte!
Ci nu-i drept, căci ea
De mine fugea
Şi mă ocolea
Si nu-ngăduia
Să vorbesc cu ea!
Căci aşa zicea,
Că io-s sărac tare,
Om fără de stare
Nu-i de casa mea
Şi eu nu-s de ea!…
Ionel zicea
Însă cum zicea
El îngălbenea
Şi rău îi părea,
Că-a vorbit minciună,
N-a zis vorba bună,
Şi-i venea să zică,
Că n-a zis nimică
Precum trebuia,
Şi-i venea, venea
Lumini să le stângă,
Pânza să o frângă,
Feşnici să dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o pună-n picioare
Şi apoi să joare
Că fata nu-i moartă
Făr Fira o poartă
De ocară-n ţară
Şi la sat de-ocară!
Şi să joare-apoi,
Că el cum vorbise
Fira-l amăgise.
Dar pre cât el sta
Şi se frământa,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casă.
Iar dacă se-ntoarse
Fira iar în casă,
Dusu-mi-s-a-ndată
La draga ei fată
Şi râdea, râdea
Şi din grai grăia:
Vezi! Drăguţul tău
Te-a vorbit de rău
Şi te ocărăşte!
Crezi că te iubeşte?

Dar Ana tăcea,
Deci Fira mergea
Şi mi-o dezvălea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar şi-acuma fata
Tot tăcea, tăcea,
Fira mi-o privea
Şi cum o privea,
Faţa-i înnegrea
Şi-mi înalbăstrea.
Albă se făcea;
Inima-i bătea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Căci Fira privea:
Rugă albă ruptă,
Faţa fetei suptă
Doi bujori tânjiţi,
Doi ochi veştejiţi,
Două flori pălite,
Buze-nalbăstrite
Cărunjea brumată
Ana, fata moartă!
Şi când mi-o vedea
Fira vai de ea,
Jos pe loc cădea
Şi plângea, plângea
Cât de jale-amară
Inima să-i sară:
Iar după ce finii,
Fraţii şi vecinii
La dânsa-alergară
Şi mi-o ridicară,
Ea strângea în braţă
Trupul fără viaţă
Şi cu-amor gemea
Şi cu-amor zicea:
Bujorel, bujor,
Inimă de dor,
Scumpe bujorele,
Inimă cu jele,
Cât te-am iubit eu
Sufleţelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tău noroc
Aş fi mers prin foc,
Aş fi mers în ţară
Şi din lume-afară!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfădit mereu,
Ca să nu iubeşti
Pe cine voieşti
Ci s-asculţi pe mine
Ca eu îţi vreu bine
Să te dau departe
Dupa om de carte;
O, de-ar fi să fie
Să fii iarăşi vie,
Cum te-aş asculta,
Pe braţ te-aş purta
Şi te-aş mărita
După placul tău…
Ierte-mi Dumnezeu!
Blăstămat să fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Să alerg prin sat
Şi s-alerg prin ţară
Pe la vrăjitori
Şi descântători!
Blăstămaţi să fie
Finii şi cumnaţii,
Cumetrii şi fraţii,
Că nu mă opriră,
Nu-mi desfătuiră
Vrajul de cu zori
Pentru ca să mori!
Şi Fira, sărmana,
Plânge după Ana
Şi plângea, plângea,
Mâinile-şi frângea,
Căci aşa mult, biata,
Îşi iubise fata!

IV

Iar a treia zi
Clopotele grele
Răsunau cu jele
Şi preoţii cântau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira supărată
Neagră şi sfărmată
Păşea-ncetinel
După sălăşel,
Iar pre lângă ea,
Ionel mergea
Negru şi sfărmat,
Ars de supărat.

Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dăuleau
Căci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Şi de mână prinse
Pe bietul Ionel
Şi-a privit la el
Cu durere grea
Şi din greu gemea
Şi cu-amar zicea:

Blăstămat să fie
Pe veac de vecie
Blăstămat de nori,
De iarbă şi flori,
Blăstămat de lună
Şi de vreme bună,
Blăstămat de soare,
Blăstămat de mare,
De văzduh şi zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Să strice iubirea
Cea nevinovată
De fecior şi fată;
Şi până-n vecie
Blăstămate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blăstămate-s ele,
Blăstămate fie
Lumea să le ştie,
Să le ştie bine,
Cum mă şti pe mine!
Şi zicând aşa
Ea mi se pleca,
Ţărna-n mâini lua
Şi mi-o arunca
Preste fată-sa:
Dormi, draga mea fată,
Cum dormeai odată
Dulce legănată,
Dormi dar, şi mă iartă,
Iar tu, lonele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Dacă n-am ştiut eu
Să te preţuiesc
Până ce trăia
Scumpă fată-mea
De-acuma voi şti,
Te voi preţui!
Tu vei fi al meu,
Căci aşa o vreu,
Să traieşti la mine,
Ca să-ţi fie bine.
Să-mi ţii loc de fiu
Până vei fi viu!

Şi ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul,
Şi-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-şi pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi răsufla,
Nemişcată sta.
Iară Ionel
O ţinea spre el,
O ţinea duios
Să nu cază jos
Lung el mi-o ţinea,
Însă când privea,
lonel vedea,
Cum că-n braţ el poartă
Vai, pe Fira moartă!

(Năsăud, 1883)

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Un meteor!… Bizară auroră boreală
Din polul nord la polul d-amiază… Din Zenit
Până-n Nadir cutremur… iar sfera siderală
Cămin imens, chaotic, jăratic infinit!

A! ce ameninţare meschină şi banală!
Nu mă-ngrozeşte! – zice poetul prigonit –
Un fenomen ca altul!… Nuanţă infernală,
Văzduh aprins … Desigur, Iehova-a-nnebunit!

Ei, şi?… Balanţa-i strâmbă şi judecata nulă!
Nici psalm, nici Laudamus, dar nici accent de hulă,
Din coardele-mi măiestre d-acu n-or mai ieşi!

Se răsucesc şi crapă ai lumii vechi pilaştri:
Catapeteasma cade!… Macabru danţ de aştri!…
În loc deTot, Nimica !… Ei, bravo, zău!… Ei, şi…?

I

Pe Dealul Mitropoliei,
În Arhiva României,
Unde statul grămădeşte
Tot ce nu-i mai trebuieşte,
Unde s-află aruncate
Secături nenumărate,
Hârtii, condici osândite,
Judecăţi nenorocite,
Are cuiburi din vechime
Numeroasă şoricime,
Seminţie roditoare
Şi de literi rozătoare;
Şeful ei, un ghiscan mare,
În dosare locuieşte,
Nume de Rozon el are
Şi pe poliţe domneşte:
El e strănepot de frate
Lui Raton, care odată
Trăia de zgomot departe,
Într-o cameră privată.
Într-o zi ­ nu, era seară ­
Dup-a lui Rozon poruncă,
Şoarecii toţi s-adunară
Şi într-o tăcere-adâncă
Aste vorbe ascultară:

“De când sub aceste bolte ne aflăm adăpostiţi,
Fraţilor! voi ştiţi prea bine cât am fost de fericiţi;
Şeful de azi al Arhivei, om de pace iubitor,
Ne-a fost chiar ca un părinte, un zelos ocrotitor.
Nimeni din voi nu se plânge că din cuib a fost gonit,
Sau că într-aceste ziduri vreo pisică a-ntâlnit.
Sau că n-a putut să roază de frica vrunui duşman

Pergamentele antice, condicile de divan;
Soarta ne era prosperă, şeful trecea zâmbitor,
Generaţiile noastre aveau falnic viitor.
Dar azi, vai! totul se schimbă, azi suntem ameninţaţi
Să ne pierdem locuinţa şi să fim dizgraţiaţi.
Căci un moldovean obraznic, Sion, care a cântat
Paradisul (deşi iadul el cu drept l-a meritat),
A scris nu de multă vreme, într-un stil neomenos,

Că a şefului Arhivei pană noi o am fi ros.
Apoi suferi-vom oare ca acel cutezător,
Vrednic a purta mai bine nume de defăimător,
Să vie, precum venise, chiar într-al nostru pământ,
Să ne strice fericirea? Nu, cât eu în viaţă sânt,
Nu va fi: acum e timpul să ne răzbunăm şi noi,
S-arătăm că-n şoareci curge nobil sânge de eroi
Şi că păgânul acela, ce ura a meritat,
Nume de moldovean vrednic cu nedrept a câştigat:
Mergeţi dar şi-n astă noapte picerile vă gătiţi,
Şi când s-o ivi de ziuă cu toţii pe drum să fiţi.
Ca prin marş repede, grabnic, la Moldova să-l călcăm,
Cine sunt şoarecii noştri şi Rozon să-i arătăm.
De veţi găsi-mpotrivire, să nu vă descurajaţi,
Şi la orice întâmplare, totdeauna s-alergaţi
Unde-ţi zări că se mişcă vârful de la coada mea,
Ce pe a gloriei cale pururea o veţi vedea.”
Zise, şi auzitorii aşa mult au aplaudat,
Cât dulapurile toate în Arhivă s-au mişcat.
A doua zi şoricimea cu mare grabă porni
Făcu la Focşani gustare, şi seara în Iaşi sosi.

II

Noaptea domnea în natură,
Şi zefirii răcoroşi
Suflau cu-aceeaşi măsură
La drepţi sau necredincioşi;
De a zilei osteneală
Sion dormea obosit:
Dormea! fără îndoială,
În somnul lui fericit,
Visele, tainici fiinţe,
Din loc în loc îl purtau
Şi toate-ale lui dorinţe
Împlinite-i arătau.

C-o graţioasă munteancă i se părea că vorbea
Şi inima ei, şi mâna c-o bună zestre cerea.
Când deodată el dete un ţipăt îngrozitor:
Ţârcovnicii cu lungi plete alerg întru ajutor;
Departamentul Credinţei, la care fu mădular,
Cu toţi darabanii vine… însă târziu, şi-n zadar:
Pe patul lui de odihnă Sion zăcea sângerat,
Ca un caşcaval de Parma pe jumătate mâncat:
Urechile lui şi nasul, chiar dacă le-o fi avut,
Atuncea să le găsească deloc nu s-a mai putut.
Numai l-a doua-nviere eu cred că se vor găsi,
Când şoarecii le-or aduce, dacă or mai trebui.
Cu toate acestea lupta, de-o fi cum am auzit,
Mortului face onoare, căci mult s-a împotrivit:
Şi s-au găsit împrejuru-i, de mâna lui sugrumaţi,
Un mare număr de şoareci tot din cei mai însemnaţi.
Ba încă spun (dar aceasta eu nu v-o asigurez,
Căci fapta e de mirare, şi nu îmi vine s-o crez),
Spun că şi chiar comandirul, faimosul acel Rozon,
Lăsă o labă în mâna eroicului Sion.
Ce s-a întâmplat în urmă eu nici am mai cercetat,
Căci de pierderea aceasta foarte mult m-am întristat,
Sion amic îmi fusese, talent şi inimă-avea,
Şi crez c-ar fi trăit încă dacă atunci nu murea;
Literaturii române el ar fi fost de folos,
Dacă din nenorocire şoarecii nu l-ar fi ros.

Si iar toate-s triste.
Si azi ca si ieri
Potop de dureri.

Si visul apune
În negrul destin…

Si vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin,
Si nici mângâieri…

Si iar toate-s triste,
Si azi ca si ieri…

Omnia vulnerant, ultima necat

Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară…
Tot sufletul mi-este-o vioară
Ce plânge duios că trăiesc.

Şi nici nu mai cerc să zâmbesc
Când viaţa s-arată uşoară.
Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară.

Oricâtă cerească comoară
Ar fi într-un lut omenesc,
Zvârlit de pe clipa ce zboară
Recade în iadul obştesc;
Pe rând orice ore rănesc.

Ma uit la vant si nu-l vad,
Ma uit indelung si nu-l vad,
Vad doar arborii cum se clatina
Si frunzele cum alearga prin iarba.

Ma uit la timp si nu-l vad,
Ma uit indelung si nu-l vad –
Vad doar copiii cum cresc
Si oamenii cum incaruntesc si se-apleaca.

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia – o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea –
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’.

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine…
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât –
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârşit.

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’;
Nimic… Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă –
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt –
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris – al lui mormânt.

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase – şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată –
Moşneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

“În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –
Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om –
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”

(1874, 1 decembrie)

Te mai zării odată, te revăzui, gigante,
O, dragul meu Ceahlău!
Ş-a tale suvenire în inima-mi săpate,
Îmi zic că-s june eu.

Subt ale tale poale sunt şi voi fi tot june,
Căci tu nu-mbătrâneşti,
De mii de ani atâta te-nalţi ca o minune,
Subt boltele cereşti.

Tu ai văzut în juru-ţi popoare felurite,
În lupte furnicând;
Românul însă singur cu inimă fierbinte
Stătu te admirând.

El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine,
Ca munte neclintit,
Şi iată-l că se-nalţă, şi iată-l că devine
A fi în veci unit.

Sunt sigur că acuma te uiţi cu bucurie
La fraţii din Carpaţi,
Bucecii, Caraimanul, închinăciune ţie
Trimit ca nişte fraţi.

Ei speră ca şi tine, că vreodineaoară
Tot va suna o oară
Ca munţii României de dânsa răzleţiţi
Să fie toţi uniţi.
*

Tu stai de cer aproape şi poate câteodată
Pe Panaghia ta,
Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată:
Atunci nu ne uita.

Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie
De Iaşi şi Bucureşti,
Căci nu-i român să zică, că nu e România,
Că nu sunt căi cereşti.

Unirea României a fost predestinată
De-al cerului decret,
Ea trebui să trăiască, ea este ordonată
De-a prospera cu-ncet.

Vom trece poate faze de plângeri şi de ură,
Dar cei adevăraţi
Români cu bărbăţie, cu inimi de căldură
Vor rămânea tot fraţi.

În secolul de faţă popoarele cu minte
Pe-această cale merg,
Sătule de viaţă în fracţii umilite
La uniuni alerg.

Naţionalitatea azi are precădere,
Căci piere foarte greu.
Mă duc la România şi pân’ la revedere
Adio, drag Ceahlău.