Tristeţea trenului ce pleacă
Noi n-am trâit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul –
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc –
Doar trenul pleacă!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Şi setea noilor senzaţii,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantaţii
De mătrăgună şi cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Şi gările cu firme-albastre!…

Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbeşte,
Şi-n forţa aburilor cântă
Viteza roţilor ce creşte…

Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Şi coboară –
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Şi glas de cobe ce-nspăimântă!…

Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veşnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omeneşti, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluş capitonate!…
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor “ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuţi să stea pe loc…

El singur,
El,
Şi numai trenul,
Creează-n urma lui distanţa
Monotonia
Şi refrenul
Din care ne-adăpăm speranţa
Toţi călătorii spre mai bine…

Şi numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul ştie-anume cine
Şi câţi din cei plecaţi aseară
Putea-vom mâine,-n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!…

E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia-l mal ţin,
Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrân.

Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârşit stătea acum.

Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
Că-n urmă-a-nnebunit.”

—„Nebun, din ce?” — „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat ;
Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, — zic şi eu,
Dar, urma, din băiat.”

— „Era mişel?” — „Ba nu, deloc ;
Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Şi-i dus de-atunci, fugit.”

—„E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”
— „O fată… vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun… ei!… şi ce-a făcut
Destul de rău a fost.

De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu.”

Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut —
Şi sta şi se gândea.

Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
—„Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeţ.”

— „Când eşti voinic, ţi-e dealu-ntins
Ca şesul ici… dar pentru noi
E drum cu dinadins.”
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.

Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
Uitându-se-n pământ:
— „Am mai umblat pe-aci…dar sânt
Amar de ani, amar!

Ştiam şi oameni…” El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
—„Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei… cicä rus
Din moşi; l-or fi-ngropat?”

— „Ion al Anei… L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a fäcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin.”

—„Era bogat?” — „Era. şi-a fost
Cuminte om ; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anu-ntreg ţi-e post,
Şi masa când ţi-e-n drum.

Străinul parcă n-auzea
Cuvintele ; pe gânduri dus,
Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.

—„Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat
Spre fată. — „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Şi-i tânără, şi-i greu!

Sunt văduv de vro zece ani,
Iar fata mea — mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
C-atâta minte au!”

E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
—„Ţi-e drumu-ndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi…”

—„Că n-am… dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!” — „Păi, Dormnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!”

El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniţi.

Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.

Târziu detot s-a ridicat,
Şi ochii-i se facură grei
Ca celuî îmbătat —
Şi spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.

Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, câtând
Cu-atâta drag la el!

Mult timp în mână l-a-nvârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit —
Ce dulce gând era!

Şi-acum… acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuţitul a căzut!

Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci —
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!

Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind ;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
Puţine zări cuprind!

Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adäpost
Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
Şi toate cum au fost!

E sat dincolo — drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui —
Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
Sunt morţi părinţii lui!

Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Şi-atunci erau flăcăi!

Dar nu… în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El — un pierdut
Mai bine-i poate-aşa!

Şi parcä neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
Toiagul său acum,
Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum
Pe carele-a venit!

Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.

Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat —
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!

Thus, like the skin
of a shorn ewe, the day rises.

It is difficult to skin the self from a stone.
It is difficult to skin memory from a Greek.

But why should we talk about these!
After all,
light too has a skin,
light too can be skinned…
So
light too is guilty of being.

A gust of fresh air
comes with the millenium.
We are beautiful;
why should we not be beautiful?

We eat one another
only from hunger,
from adoration,
from structure,
from love.
It doesn’t matter.
We are what we are,
that is, beautiful.

I carry my ever still blood
in my heart.
I carry my ever salt tear
in my eye.

I carry the angel in the middle of heaven.

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ii s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.

Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.

Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!

Ca un zimbru-ntărâtat
Când a prins pământu-n coarne,
Tot ce-n drumul lui a stat
Gata să răstoarne
Ca un zimbru-ntărâtat
Moldovenii s-au luptat
Cu potop de litve.

Ca un leu sfâşietor
Când cuprins de-arcaşi se vede,
Prin mulţimea de popor
Trăsnet se repede
Ca un leu sfâşietor
Sar-oltenii-n munţii lor
Într-un iad de latini.

Iar muntenii ce-au avut
Cuib pe apa Dâmboviţii,
Ca vulturu-n munţi crescut
Apărând răpiţii
Pui ai săi făcut-au scut
Ţării lor şi-au abătut
Negrul nor de hoarde.

Zimbru şi vultur şi leu
Fui când mi-a călcat păgânul
Patria şi dreptul meu.
Şi va fi românul
Şi de-acum român mereu,
Zimbru şi vultur şi leu
Şi viteazul lumii.

Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată,
Cu sânge alb de visuri şi de melancolii …

La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol şi suflu-n gânduri şi-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră şi târăşte alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de tigăi
Şi aburii launtrici iau chip de primavara,
Cu sâni rotunzi de maguri şi coapse moi de vai.

Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuscile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Şi seşurile minţii, miristile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii ierneaza neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momiţa, gheaţă-şi crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud.

Când pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte,
De unde-atâta foşnet şi susure şi sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Şi-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

În 1859, în timpul războiului pentru eliberarea Lombardiei, la câtea zile după bătălia de la Solferino şi San Martino, unde francezii împreună cu italienii i-au învins pe austrieci, într-o frumoasă dimineaţă de iunie, un mic pluton de cavalerişti din Saluzzo înainta la pas, pe o cărare singuratică, spre poziţiile inamice, explorând cu atenţie locurile pe unde treceau. Plutonul era condus de un ofiţer şi un sergent. Toţi priveau înainte, în depărtare, fără să clipească, muţi, pregătiţi ca de la o clipă la alta să apară printre copaci uniformele albe ale avanposturilor duşmane. Tot mergând aşa, au ajuns lângă o căsuţă ţărănească, împrejmuită de frasini. În faţa ei, singur- singurel, un copil de vreo doisprezece ani, îşi cioplea cu un cuţit o ramură, ca să-şi facă un bastonaş; de la o fereastră a casei, atârna un steag mare, tricolor; dar înăuntru nu mai era nimeni, căci ţăranii, după ce puseseră drapelul la fereastră, fugiseră de teama austriecilor. De îndată ce i-a văzut pe călăreţi, băiatul a aruncat beţigaşul şi şi-a scos bereta. Era un băiat frumos la înfăţişare, îndrăzneţ, cu ochii mari, albaştri, cu părul blond lăsat în plete: purta cămaşa descheiată de i se vedea pieptul gol.
– Ce faci aici? l-a întrebat ofiţerul, trăgând hăţurile calului. Cum de n-ai fugit împreună cu familia ta?
– Eu n-am familie, răspunde băiatul, sunt un copil găsit, al nimănui. Muncesc cât pot pentru cine se nimereşte. Am rămas aici ca să văd cum e războiul.
– Ai văzut trecând austrieci?
– Nu. De trei zile.
Ofiţerul stătu puţin pe gânduri, apoi se dădu jos de pe cal şi lăsându-i pe soldaţi acolo, cu faţa spre inamic, intră în casă şi se sui pe acoperiş. Casa era joasă; de pe acoperiş nu se vedea la prea mare distanţă.
– Ar trebui să mă urc în pom, spune ofiţerul, dându-se jos de pe acoperiş.
Chiar în faţa bătăturii se ridica un frasin, foarte înalt şi mlădios, care-şi legăna vârful ramurilor în albastrul cerului. Ofiţerul se uita când la copac când la soldaţi, se gândi puţin şi apoi dintr-o dată îl întreabă pe băieţaş:
– Tu ai vedere bună, ştrengarule?
– Eu? îi răspunse băiatul. Eu văd vrăbiuţa de la o poştă.
– Vrei să fii bun să te sui în vârful copacului?
– În vârful copacului de acolo? Într-o clipă sunt sus!
– Şi o să fii tu în stare să-mi spui tot ceea ce vezi tu de acolo, de sus, dacă sunt soldaţi austrieci pe acolo, nori de praf, puşti strălucind în soare sau cai?
– Bineînţeles că o să fiu în stare.
– Cam ce-ai vrea tu, ca să-mi faci serviciul ăsta?
– Ce să vreau? se uimi băiatul şi zâmbi. Nimic. Frumoasă treabă, n-am ce zice! Ei!…să fi fost pentru nemţi, cu nici un chip nu m-aş fi învoit; dar pentru ai noştri! Eu sunt lombard.
– Bine. Urcă iute sus, dacă aşa stau lucrurile.
– O clipă să-mi scot ghetele.
Îşi dădu jos ghetele, îşi strânse cureaua de la pantaloni, îşi aruncă bereta în iarbă şi îmbrăţişând trunchiul de frasin începu să se caţere.
– Dar fii cu băgare de seamă! exclamă ofiţerul, cu intenţia să-l oprească, cuprins, parcă, de o teamă neaşteptată.
Băiatul se întoarse să-l privească întrebător, cu ochii lui frumoşi, albaştri.
– Nimic, spuse ofiţerul, du-te sus, urcă!…
Băiatul se căţără sus, ca un motan.
– Priviţi drept înainte! le strigă ofiţerul soldaţilor.
În câteva clipe, băiatul era în vârful copacului, încolăcit pe trunchi, cu picioarele printre frunze, dar cu pieptul descoperit, iar soarele îi strălucea în auriul pletelor sale blonde. Abia îl mai zărea ofiţerul, atât de mic părea acolo sus.
– Uită-te drept înainte, cât poţi mai departe! strigă ofiţerul.
Băiatul, ca să vadă mai bine, îşi luă mâna dreaptă de pe copac punând-o streaşină la frunte.
– Ce vezi? îl întreabă ofiţerul.
Băiatul îşi plecă faţa spre el, şi făcându-şi pâlnie mâna, îi răspunse:
– Doi oameni călare pe şoseaua albă.
– La ce distanţă de aici?
– O jumătate de milă.
– Se mişcă?
– Stau pe loc.
– Ce mai vezi? îl întreabă ofiţerul, după o clipă de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită la dreapta, apoi spuse:
– Lângă cimitir, printre copaci, se vede ceva strălucind. Par a fi baionete.
– Vezi oameni?
– Nu. S-or fi ascuns în grâu.
În clipa aceea un şuierat de glonţ foarte ascuţit trecu sus de tot prin aer şi pieri în depărtare, în spatele casei.
– Coboară, băiete! ţipă ofiţerul. Te-au descoperit! Nu mai vreau nimic altceva decât să cobori!
– Mie nu mi-e teamă! îi răspunse băiatul.
– Coboară! repetă ca un ordin ofiţerul… ce mai vezi la stânga?
– La stânga?
– Da, la stânga.
Băiatul se aplecă puţin spre stânga, dar în aceiaşi clipă, un alt suierat şi mai ascuţit, mai jos decât primul, spintecă aerul. Băiatul tresări puternic ca de un fior.
– Fir-ar să fie! exclamă el. Cu mine au ce au de împărţit!
Glontele trecuse foarte aproape de el.
– Jos! strigă ofiţerul pe un ton de poruncă şi în acelaşi timp înfuriat.
– Imediat mă dau jos, îi răspunse băiatul. Dar copacul mă apără, nu vă fie teamă. vreţi să ştiţi ce e la stânga?
– Ei da, la stânga, dar coboară odată! îi răspunse ofiţerul.
– La stânga, strigă băiatul cu pieptul plecat în partea aceea, unde este o capelă, mi se pare că zăresc…
Un al treilea şuierat furios trecu pe sus şi în aceiaşi clipă copilul fu văzut alunecând în jos, abia mai putându-se agăţa de câteva ori de trunchi şi ramuri, ca apoi să cadă brusc cu capul în jos şi braţele deschise.
– Blestemaţi să fie! ţipă sfâşietor ofiţerul alergând într-un suflet la copil.
Băiatul se mai zbătu cu spatele pe pământ şi rămase aşa cu braţele desfăcute, cu faţa în sus. Un şuvoi de sânge îi gâlgâia din piept, din partea stângă.
Sergentul împreună cu doi soldaţi au descălecat imediat; ofiţerul s-a aplecat şi i-a descheiat cămaşa; glontele intrase în plămânul stâng.
– E mort! exclamă ofiţerul.
– Nu, trăieşte! răspunse sergentul.
– Ah! Bietul băiat! Viteazul nostru băiat! strigă ofiţerul. Curaj! Curaj, copile!
Dar în timp ce el îi striga curaj şi-i apăsa rana cu o batistă, băiatul făcu ochii mari şi capul îi căzu într-o parte: murise.
Ofiţerul păli şi-l privi lung; apoi îi aşeză capul pe iarbă, se ridică şi rămase cu ochii la el; sergentul împreună cu cei doi soldaţi îl priveau de asemenea încremeniţi, pe cînd ceilalţi nu-şi luau ochii dinspre partea duşmanului.
– Bietul băiat! repetă cu adâncă tristeţe ofiţerul. Bietul nostru băiat viteaz!
Apoi se apropie de casă, luă steagul tricolor din dreptul ferestrei şi-l întinse ca pe un giulgiu deasupra copilului mort, lăsându-i faţa descoperită. Sergentul aşeză lângă mort ghetuţele, bereta, beţigaşul şi cuţitul.
Au mai stat câteva clipe acolo păstrând o tăcere deplină; apoi ofiţerul, se spre sergent şi-i spuse:
– Vom trimite ambulanţa să-l ia de aici; a murit ca un adevărat soldat; îl vor îngropa soldaţii.
După ce rosti aceste cuvinte, printr-un gest, îi trimise o ultimă sărutare copilului apoi ordonă:
– Pe cai!
Toţi s-au suit în şa, plutonul s-a format imediat şi a pornit mai departe.
Câteva ore mai târziu, viteazul băiat a primit onorurile funerare binemeritate.
La asfinţitul soarelui întreaga linie a avanposturilor italiene se apropia de inamic şi, pe acelaşi drum pe care trecuse dimineaţă plutonul de cavalerişti, acum înainta pe doua rânduri un batalion uriaş de bersalieri, cei care cu câteva zile în urmă, cu mare eroism, scăldaseră în sânge colina San Martino. Vestea morţii viteazului băiat ajunsese în mijlocul soldaţilor aceia mai înainte de a-şi părăsi tabăra. Cărarea ce mergea de-a lungul unui râuleţ se afla la câţiva paşi depărtare de casă. Când primii ofiţeri ai batalionului au văzut trupul neînsufleţit al micuţului lombard întins la picioarele frasinului şi acoperit cu steagul tricolor, l-au salutat cu săbiile milităreşte, iar unul dintre ei s-a aplecat deasupra malului plin cu flori al râuleţului, a rupt câteva floricele şi le-a presărat peste trupul viteazului. Atunci toţi bersalierii, pe măsură ce treceau, rupeau flori şi le lăsau copilului mort. În câteva minute băiatul era acoperit cu flori, iar ofiţerii şi soldaţii care treceau pe lângă el îi trimiteau toţi un salut.
“Glorie ţie, micuţ viteaz lombard! Adio băiete! glorie şi onoare, ţie, copil cu plete de aur!”
Un ofiţer îi lăsă decoraţia lui, un altul se duse să-l sărute pe frunte. Şi florile continuau să cadă peste picioruşele lui goale, pe pieptul însângerat, pe părul lui bălai. Şi el zăcea acolo în iarbă, învăluit în drapelul său, cu chipul palid şi parcă zâmbitor, ca şi cum ar fi ştiut de toate onorurile ce i s-au făcut şi ar fi fost fericit că şi-a dat viaţa pentru Lombardia sa scumpă.

Cu urechea la pământ
Lunecând l-ascult prin foi
Lungi, de cârji de popuşoi.
Graiul apelor din vânt.

I-aud undele-aşternute
Giulgii moi, ca de hârtie,
Şoapta cum îi întârzie
Sufletul să i se mute.

Sculele mele cântate
Le-aş zvârli vârtej în foc.
Vrea un singur pai, în loc
De unelte-ncrucişate.

Dintr-o strună de o sfoară
Voi să mă căznesc să scot
Geamătul şi-aleanul tot,
Pâcla grea şi ceaţa rară.

Treceţi toate pe o coardă,
Iarbă trează, floare moartă.

(1939)