Mă rog si pentru viii si pentru mortii mei.
Tot una-mi sunt acuma partasii si dusmanii,
Cu ei deopotriva mi-am sfaramat eu anii,
Si dragostea si vrajba le-am impartit cu ei.

Pe morti în rugaciunea de seara mi-i culeg.
Acestia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avanturi si-au fost si pogoraminte.
Putin în fiecare, în toti am fost intreg.

De viforele vietii ei sunt acum deserti,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce ramane?
Zdrobita rugaciune la mila ta, Stapane,
Sunt si eu printre mortii rugandu-mă să-i ierti.

Si adunandu-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pamantul incununa:
Tu da-le, Doamne, da-le cu toata mana buna
Tarzia-ntelepciune din tristul meu amurg.

Păstorul zise: “Cinel-cinel,
Copilei june de lângă el.
Două steluţe cu raze line
Lasat-au cerul plin de lumine
Şi pe-a ta frunte ele-au căzut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut.”

Nu ghici-ndatâ
Gingaşa fatâ
Şi pe ochi dulce fu sărutată.

Păstorul zise încă: “Cinel,
Copilei blânde de lângă el.
O vezi închisă, rumenă floare,
Cum se deschide, vezi lăcrimioare,
Şi pe-a ta faţâ ea s-a născut.
Ghici, drăguliţă, că o sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Vesela fatâ
Şi pe guriţâ fu sărutată.

Păstorul zise iară: “Cinel,
Copilei mândre de lângă el.
Albe, rotunde, două-aripioare
Ne-ncetat saltă, la cer să zboare,
Şi tu-n robie le-ai tot ţinut.
Ghici, drăguliţă, că le sărut”.

Nu ghici-ndatâ
Rumena fatâ
Şi pe sân fraged fu sărutată.

I
Deoarece soarele nu poate să apună
făr de a-şi întoarce privirea după fecioarele
cetătii, mă-ntreb:
de ce-as fi altfel decât soarele?

II
O fată frumoasă e
O fereastră deschisă spre paradis.
Mai verosimil decât adevărul
e câteodată un vis.

III
O fată frumoasă e
lutul ce-şi umple tiparele,
deşăvârsindu-se pe-o treaptă
unde poveştile aşteaptă.

IV
Ce umbră curată
aruncă-n lumină o fată!
E aproape ca nimicul,
singurul lucru fără de pată.

V
O fată frumoasă e
a traiului cerişte,
cerul cerului,
podoabă inelului.

VI
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit
întruchipată fără veste,
cum “într-o mie şi una de nopti”
povestea naşte din poveste.

VII
O fată frumoasă e
o închipuire ca fumul,
de ale cărei tălpi, când umblă,
s-ar atârna ţărna şi drumul.

VIII
O fată frumoasă e
mirajul din zariste,
aurul graiului,
lacrima raiului.

IX
O fată frumoasă e
cum ne-o arată soarele:
pe cale veche o minune nouă,
curcubeul ce sare din rouă.

X
Tu, fată frumoasă, vei rămânea
tărâmului nostru o prelungire
de vis, iar printre legende
singura adevărată amintire.

Prea usor pierd vremea
Si prea greu strang bani,
Sa mai stiu ce-nseamna
Pretul unor ani.

Dar, cu toate-acestea ,
Le ofer mereu
Altor ani , de-a-valma,
Casa-n trupul meu.

Numai sa nu-mi ceara ,
De grabiti ce sunt,
Vreo scadenta-n schimbul
Nimbului de sfant.

Ca nu am nici starea
Sa ma pot schimba ,
Nici sa-i zic iubirii,
Dintr-o data – ba!

Prea lumesc de tanar
Si prea-n toi petrec ,
Sa-mi umbreasca firea
Anii care trec.

S-a arat, s-a strâns porumbul, viţa nu mai are struguri,
Şi câmpia parcă este o săracă dezbrăcată;
Rarii vişini din grădină au de furcă pânla muguri,
Şi în locul blândei toamne, iarna dinţii şi-i arată.

Cu picioarele în umbra ce-mprejurul lui se-ntinde,
Dar cu fruntea în lumina soarelui ce piere-n zări,
Un scaiete-nalt şi mândru, orizontul îl cuprinde
Întrupând melancolia risipită pe cărări.

Până-n fundul vag al zării se lungeşte umbra mută,
Şi în jalea ce-nfăşoară cerul sur şi câmpul gol,
Văzând soarele că-n clipa cea din urmă îl salută,
Nu ştiu pentru ce scaietul mi-apăru ca un simbol.

Mă durea capul cumplit,
Într-o farmacie am nimerit.
Vroiam piramidon şi aspirină
Dar nu mai aveau decât în vitrină,
De reclamă,
Şi-alea de ghips,
De bună seamă…

“Poate-aveţi algocalmin?”
Mă durea fruntea, simţeam că leşin.
Farmacista m-a recunoscut
Şi-a zis: “Hei, nu cumva te-am văzut
Cu-o chitară
La televizor,
Aseară?”

“Nu eram eu”, am insistat,
“Deşi lucrul poate vi se pare ciudat.
M-am uitat şi eu la televizor
Şi de ciudă am simţit că mor:
Schimbasem canalul, cu sonorul la zero,
Era Mironov,
Făcea reclamă la Dero”.

“Aşa e!”, a zis ea,
“Cum de te-am putut confunda?
Ăla avea un text interesant,
Se vedea cât de colo că-i scris de-un savant.
Folosea rime integre,
Vorbea de pulsari
Şi de găuri negre.”

“Doamnă”, i-am zis, “problema mea
E mult mai simplă decât aşa ceva!
Eu vreau o pastilă, ceva uşor,
Mă doare capu-ngrozitor!”
Şi ea zâmbeşte,
Şi zice:
“Poate că-ţi creşte!”

“Pastilă”, mai zice, “zău că ţi-aş da,
Dac-aş fi sigură că te-ar ajuta.
Da’ mai bine ia o alifie,
Crede-mă, lucrez într-o farmacie.
E mult mai bună:
Te ţine-o lună
Şi face şi spumă!”

“Nu, mulţumesc”, am zis şi-am plecat.
Era noapte, aşa că m-am culcat,
Am visat că a doua zi
Toată lumea cumpăra alifii
Şi cum m-am trezit
La farmacie-am fugit:
Alifii – o grămadă,
Da’ era deja coadă.

M-am aşezat la rând cuminte,
Altceva mai bun nu-mi dădea prin minte.
Cel de lângă mine mi-a tras un cot
Şi-a zis “Bă, dacă vrei compot,
Păi să ştii că se dă vizavi!
Aici se dau alifii…”

I-am zis: “Şi ce părere ai, coane,
Alifia asta o fi doar pentru cucoane?”
El zice: “Nu ştiu” şi dup-aia zâmbeşte:
“Doar dacă nu cumva o mirosi a peşte!”
Auzi ce vorbeşte:
Păi de unde peşte?

Pornesc în mine în exil,
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu eşti ţara în care m-am născut
Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori
Ieşind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine
Pândind bolborositul prevestitor de hulă
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu eşti partea mea de pământ,
Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpâne tu, împădurit
Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-l stăpâneam cândva
Şi-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gândurile lor.

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.

(Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994.)

Din vremile apuse ş-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viaţă-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ş-atât de fericite!

Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!
Şi ca din cărţi, trecutul fantastic mi s-aşterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi şi sfinte!

Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!

O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, păşind pe scânduri,
Laşi storurile groase şi dai muştele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculţi şi cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.

Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.
Din şes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuţi păşim agale,
Şi bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră şi se-mpânzesc pe vale.

Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară;
Eu bat la sfinţi mătănii, şi-i pup, şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu, palidă-n extazul înduioşării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la ţară.

Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoţi, şi pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viaţă, adunată
Din cărţi cu slovă veche şi cu figuri frumoase!

La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ţi luneci,
În mine-ţi stă viaţa… întreaga ta ursită;
Şi după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Şi cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Şi ce măriri m-aşteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câţi copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…

Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieţii vijelie,
Nenorocită mamă, şi plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ţi dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deşarta-ţi aşteptare!

De fiul tău departe, stingheră şi trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga şi plânge,
Azi îţi priveşti, cu silă, viaţa amăgită,
Cum a rămas pustie şi cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră şi trudită.

Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată,
Aşa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ş-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o mirişte uscată.