E chiar atât de greu să ghiciţi?
După numărul de frunze căzute
Nu vă daţi seama?
Nici după foşnetul de ziar
Al norilor?
Nici după aceste pietre
Gata să mă urmeze prin văzduh
Vâjâind?
Nu bănuiţi după ochii mei
Semănând atât de tare cu ochiul,
După mâinile mele atât de asemenea
Mâinii supreme,
După rănile mele zugrăvite
De atâtea milioane de ori?
Nici după excitaţia
Arborilor-femele
Gata la trecerea mea
Să lepede crucile înainte de vreme?
Iertaţi-mă, uit mereu
Că e totul prestabilit.
Şi totuşi, un ultim cuvânt:
“Nici după cele ce spun
Nu ştiţi cine sunt?”

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

A mai căzut o frunză-n calea ta
Şi-n cot te doare câte-or să mai cadă,
Nepăsătoare, treci mereu pe stradă,
De parcă toamna nici n-ar exista,

Şi chiar mai mult, mai calci şi-ncă pe ea,
Stivind-o de-am simţit în piept o spadă,
N-ai ridicat-o, să ajungă pradă
Alteia ce va trece şi mai grea ;

Ţi-am adunat, nostalgic, fiind joi,
Cum toamnele-ţi adun în saci doar eu,
Nevastă-mea făcându-mi tărăboi….

Le ia cu grijă-s fragede şi moi ,
Sunt frunze ce-au căzut din dudul meu,
Netrebnică maşină de gunoi !

Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă.
Nimica nu opreşte a gândurilor grabă,
Din când în când în cale-i pe sine se întreabă:
La ce folos că timpul şi spaţiul străbate
Şi ce folos că vecinic râvnind singurătate,
El de nimic în lume viaţa-i n-o s-o lege,
Că-nţelegând deşertu-i, problema-i n-o-nţelege…

Ce caută talentu-i în şirele s-arate?
Cum luna se iveşte sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune,
Pădurile şi luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al şcolii,
Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii
Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ
Nu din viaţa însăşi ­ din cărţi le învăţaţi.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume.

Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi,
De ce mereu aceleaşi gândiri să le tot rumegi
Şi sarcina de gânduri s-o porţi ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii mă întreb…
Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun:
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind ­
Am fost un creier bolnav ş-o inimă de rând.

Demult de vorbe goale nici voi să mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E şirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche cărţi,
Cari privesc viaţa din mii de mii de părţi
Şi scrise în credinţa că lumea tot se schimbă
Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă.
Nu-i foliant în lume din care să înveţi
Ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ…
Şi de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Şi nici să pot de somnul pământului s-adorm.

Pustie, sură, rece şi fără înţeles…
Nu apăr adevărul, nu apăr un eres,
Nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândouă una.
Să ţin numai la ceva oricât ar fi de mic…
Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.

În manta nepăsării mă-nfăşor dar şi tac
Şi zilele vieţi-mi în şiruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc să treacă
Iar ele ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii ş-a genunii,
Icoanele frumoase şi dulci a slăbiciunii
Ca flori cu veştejite şi triste frumuseţi:
Uitarea le usucă sărmanele vieţi…
Ş-apoi!? Ce-mi pasă!? Fost-am în lume poate unic
Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec?

Mulţimea nu se naşte decât spre a muri…
Ruşine-i al ei număr cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,
Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urmă lăsar-a lor picioare
Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâţia câţi fură cu putinţă:
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă.
Ei dorm cum doarme-un haos pătruns de sine însuşi,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-şi aude plânsu-şi
Ş-a doua zi nu ştie nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ.
Deasupră-i se-ndoiră a cerurilor bolţi,
Iar de atunci prin haos o muzică de sfere,
A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere.

O, genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi
Trecând atât de singuri prin secolii robiţi,
Sunteţi ca acei medici miloşi şi blânzi în viaţă
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă.
Oricui sunteţi prieteni, dar orişicui îi pare
Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare.
În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,
Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,
Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire
Şi dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte,
În dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte.
Căci lumea pare numai a curge trecătoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne
Repaosă în raza gândirii cei eterne.
Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve,
De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve.

Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani… Numai atât? De azi pe mâne?
Şi-atunci, cu veşnicia cum rămâne?

Nu asta te opreşte să cugeţi mai departe!
Doar ştii că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Şi-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii şi mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ţi-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că şi mâna în sus când o întinzi
Ţi se lungeşte braţul pân-la stele.

Ai dat cu tifla ticăloasei sorţi,
De-ameninţarea ei nu-ţi pasă,
Şi-n timp ce spargi absurde porţi
Nici o sfială nu te mai apasă.

Şi când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze şi de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găseşti acolo întrebări.

(„Monolog în Babilon”, 1967)

N-au murit la Plevna în zadar
străbunii din legende şi din poveşti,
o dovedesc prea clar
cuvintele: Sunt, Eşti.

N-au murit în zadar
părinţii părinţilor noştri la Mărăşeşti,
o dovedeşte prea clar
vorba care-o zic azi: Sunt, Eşti.

În Tatra n-au murit în zadar
părinţii noştrii cei tineri, cereşti.
Iată-ne, rostim cu mândrie şi clar:
Sunt, Eşti.

2
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.

Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.

Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale.

Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.

Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.

Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.

Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez –
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.

Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

4
Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.

Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.

Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.

Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,

Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.

5
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.

Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.

Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie – roşie stea –
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.

Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.

Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre.

Tovarăşului meu întru mansardă

Aseară mi-a venit proprietara,
Madame Ecaterine Bobnăut,
Punându-mi în vedere să mă mut,
Că n-am plătit chiria toată vara.

Am opinat că timpul nu-i trecut,
Că dacă scriu romanul “Donna Clara”,
O să mă proslăvească toată ţara
Din Dorohoi şi până la Sascut

I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,
Că m-a trădat o damă din elită
Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia ;

Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,
Şi m-a îmbrăţişat şi … puncte … puncte …
Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

(“Picante”)