Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…

Să punem soare în loc de ceaţă
Să punem vântul cald în loc de gheaţă
Iar în copaci , sătui de geruri grele,
Să punem frunze, flori şi rândunele.

Să punem la arat tractoare
Să punem oameni harnici pe ogoare
Şi inspiraţi de cei străbuni
Să punem vite pe păşuni.

Să punem dragoste şi bucurie
Să punem pace, linişte şi armonie
Voioşi, încrezători şi cu speranţă
Să punem dragoste de viaţă.

Plingi în coltul magaziei
si lacrimile-ti ramin în pinza paianjenilor
mirati de-asa muste amare.

O slujnica din secolul trecut
se piaptana fericita în pragul unei case
cazate chiar ieri la cutremur.

Nu poti face nimic
pentru copilul smintit ascuns în boscheti
ce scoate scântei si funingine pe gura
ca un vapor cu zbaturi.
El e aidoma oului
cu aura pe dinlauntru.
Daca i-ai atinge macesul din preajma
ai cadea electrocutat.

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte –
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate…
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!…

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt –
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!…
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ…
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!…

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate –
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi –
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără “car cu boi”,
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!…

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit –
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit –
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!…

Ca cerul munţilor, limpede,
Adânc, ca a nopţilor stele,
Tu eşti a durerii imagine,
O, tânăr cu palidă frunte.
Pe ochii tăi mari, suferinţele
Întins-au zăbranic de ceaţă,
Sub care întorsu-s-au, singure,
Spre tine privirile tale.
Văzut-ai acolo imaginea
Atâtor splendori îngropate
Încât de atunci închinatu-ţi-au
Trecutului toată viaţa.

Cum vine prin desele negure
O rază din stinsul luceafăr,
Şi timidă luptă cu spaţiul,
De lumea de azi doritoare;
Aşa din a speţei flacără
Pornit-a scânteia iubirii
Şi-n tine aprins-a tot farmecul
Amorului fără speranţă.

Atunci ai crezut că-n Aspasia
Natura pusese răsunet
Din mersul armonic al zorilor
Spre calda viaţă a zilei;
Şi iar ai crezut că în Silvia
Pusese poetica umbră
Din geana luminii ce tremură
În lungul crepuscul al serii.

Dar nu era nimeni să semene
Duioasei icoane din suflet.
De-abia dacă floarea pustiului,
Ginestra, cu galbene ramuri,
Mişcând pe a clipelor aripă,
Uşor adia pentru tine;
De-abia dacă luna patetică,
Plutind pe deasupra pădurii,
Venea din trecut să te mângâie
O, tânăr cu palidă frunte!

(1896, Lui Leopardi)

O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare
Şi scutură-te-odată de lutul pământesc,
Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare
Mai sunt şi mai trăiesc?

Ce-ţi pasă dacă sufăr lovit de-o crudă soartă?…
Ce-ţi pasă de injurii la cari sunt supus?…
Ce-ţi pasă ca pe-o frunză răstriştea de mă poartă?
Tu eşti şi rămâi sus!

A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale,
Le văd în frunzele pălite
Şi-n pustiirea de pe vale.

De-a pururi sta-vor troienite,
Sub vremea ce s-aşterne-n pale,
A mele visuri risipite,
Ce-mi umplu inima de jale!

Copac, când zile fericite
Îţi vor întoarce iar din cale
Podoaba ramurilor tale,
În noapte-or sta mai adâncite
A mele visuri risipite!

(Convorbiri literare, an XVIII, nr 11, februarie 1885)

Pui cu puf de aur moale,
Şapte sunt, prin curte.
Umblă-n picioruşe goale,
Sprintene şi scurte.

Piuie de viaţă nouă
Cu un glas ca aţa:
“Am ieşit şi noi din ouă-
Bună dimineaţa!”

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!…

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine –
Glasul dătător de pâine!