Îmi place, către seară, prin selbea-ntunecoasă,
Să şed lângă un arbor, să cânt şi să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ş-a celorlalte paseri concertul îngeresc!

S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori şi iarbă se scurge-ncetişor;
Să văd razele lunii plăcute, ş-argentine,
Venind să se reflecte în micul râuşor;

Să-mi văd deasupra frunţii plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Şi-n juru-mi umbra nopţii aşa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândeşte tăcere şi mister.

Atuncea cât îmi place să-mi uit d-această viaţă!
Chiar rătăcind prin selbe să-mi uit că eu respir!
Iar numai câteodată din creieri-mi pe faţă
Să se reflecte încă vrun dulce suvenir!

Şi astfel să trec noaptea prin selbea-ntunecoasă,
Nutrindu-mă cu aerul îmbălsămit de flori,
Să-mi uit prezenta viaţă, atât de dureroasă,
Căci eu o voi relua-o în revărsat de zori!

Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie,
Duce viaţă fără greaţă
Ntr-a sa bogăţâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.

1673

• A cui e vina ?
• Dorinţa
• Fracul meu
• Revederea

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.

Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte

– Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte –
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti.”

– „O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus”.

Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi.

Ninge cu flori de plumeria peste automobile
bunici sunt azi neuitatele noastre copile

prieteni de eri au plecat la odihna’n morminte
cenuse si plumb cad deavalma peste cuvinte

taifunul istoriei bate crunt prin golite bodegi
la pensie-au iesit boemi si piccoli si regi

numai eu stau singur si mut în port la Antofagasta
si Anzilor albi le privesc sub cerul albastru creasta

curge sangele vremii cu nisipul lumii’n clepsidra
la fiece colt de strada scoate capul o hydra

zadarnic astept în Tegucigalpa tramvaiul 5
departe, la Turnu Magurele, plang ultimele caterinci

duce uraganul în nestire, carti, reviste si manuscrise
am rămas acelasi amestec de Don Quijote si Ulise.

O-ntîlneşti mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare —
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloşii —
Ea păşeşte, zîmbitoare,
Arborîndu-şi pretutindeni “semnele-i particulare”:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

La o parte ! trece zîna veseliei zgomotoase.
În tăcuta noapte-a morţii ea e rîsul şi lumina…
Plîngă de durerea ţării cîrtitorii şi fricoşii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zîna,
Ca un steag de biruinţă pe un cîmp albit de oase…
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

Legănîndu-se din şolduri, trece zveltă, zîmbitoare.
Tu-ţi plîngi neamul pus pe cruce, la răspînte de pieire,
Plîng de-nvăluirea ţării, în mormîntul lor, strămoşii.
Ea, cu farmece-n privire,
Graţiile şi le plimbă, în costum de vînătoare:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii.

(Neamul romînesc, Iaşi, an XII, nr. 314, 15 noiembrie 1917)

Lorsque même la voix de mes pensées se tait,
M’enveloppe le chant d’un doux recueillement –
Cependant je t’appelle et crois que tu m’entends;
Parmi les brouillards noirs, surgiras-tu après?

S’épandra dans la nuit le charme illumimant
De tes yeux caressants qui apportent la paix?
Sors de l’ombre des temps en corolle d’attraits,
Et comme dans un rêve offre-moi ton élan !

Descends donc lentement… plus près, plus près encor
Souriant sur mon visage, à nouveau penche-toi,
Dévoile ton amour en soupir prolongé,

Touche avec tes cils ma paupière, mon corps
Sentira la frissons d’étreinte dans la bras –
0 perdue pour toujours, pour toujours adorée !

O arteră,
un aerian bulevard.
Şi la nr. 52
sorb din cupa vieţii şi eu,
necruţat de ani, de spate adus,
sorb rar şi visez
şi sînt altundeva,
la polul opus.
Şi visez Utopia
şi alte himerice.
Şi parcă prind grai
pereţii smintiţi,
vedenii colerice.
Şi, pierdut în oglindă,
mă înfioară
ochii pe care-i zăresc :
egalii cu zero,
altădată albaştri,
se făcură pe dată ca iadul.
Şi văd creieri de munte
şi urcuşul e greu,
sînt un trist alpinist,
Sisif sînt, al moliilor.
Şi cad şi recad,
un munte suind.

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi… îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău ca pânza Penelopii
Se ţese ziua, noaptea se distramă…
Noian de întuneric ne desparte!

Zădarnic zâmbitoare te apropii,
Şi glasul tău tremurător mă cheamă
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe…