Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimântat
De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,
Domn mare şi puternic din ţara cu nenorii.
El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii
Prin holdele răscoapte; cu braţul său robust
Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
Şi zboară fortunatec prin rândurile dese
Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.
Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări
Şi s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,
Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul!
Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,
Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit
Şi cât e ziua dânsul cu nimeni nu vorbeşte,
Cât parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte;
Că-i tot mereu pe gânduri şi-i vecinic supărat.
Dar pentru ce?… De-aceea, că bietul împărat
Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele
Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori:
Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbândă;
Era mezinul Grangur, om bun, inimă blândă
Milos; şi era fiul din urmă Trandafir,
Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir!
Aşa erau feciorii: iar Tabără-mpăratul
Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
Sta-n cumpănă şi-n gânduri şi mult îmi chibzuia
Şi mult îşi bătea capul, căci dânsul nu ştia
La care dintre principi să lase-mpărăţia?
Din ei care-i mai vrednic? În care-i vitejia
Mai mult înoţălită? Un suflet creştinesc,
Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte?
O minte mai vicleană pe care-l fericeşte?
Din ei care-i mai vrednic? Iubindu-i pe tustrei,
El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
Iar neputând s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
Şi tot pe gânduri grele cu lunile şi anul!
Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat,
Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-încetinat,
Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină
Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de rocoină
Pe-un snop de vâzdogele, pe-o creangă de bujor:
Căci are craiul fată frumoasă ca un dor
Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii
Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii!
Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur
Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur,
Şi-o fată mai plăcută, prin şepte ţări crăieşti,
Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntâlneşti!
Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
Purtând pe cap cunună de-albastre viorele
Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,
Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,
Pe-acel ce va fi-n stare
S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
Luându-i de pe frunte cununa cea de flori!…
Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,
Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
Să capete pe fata crăiască de soţie!
Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
Ajunse pân la curtea lui Tabără-mpărat,
Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,
Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte:
O, dragii tatii! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu
Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu!
Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate
Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni!…
Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zâmbi.
Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur*;
Alege-un roib sălbatic, cu frânele de aur
Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat
Cu gândul să-mi alerge la Craiu-Încetinat
Şi-acolo să câştige pe fată de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări,
Lăsând în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări
Şi nori de praf; şi mers-a trei luni şi jumătate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc
Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte
Şi-azvâle din copite şi-n laturi se izbeşte,
Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.
-
- În părţile năsăudene nu se zice staul, ci staur (n. a.).
Descalecă Voinicul şi vede lângă drum
Pe-o babă răzimată de cârja-i noduroasă,
Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.
Zorilă, cât ce-o vede, întoarce-al său obraz
Şi scuipă-n sân cu scârbă, iar baba zice: Bine,
Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine?…
Căci măcar eu-s bătrână, dar sfatu mi-e frumos;
Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau! Răspunde,
Din care parte-a lumii grăbeşti şi până unde?
Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvânt,
Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vânt
O frunză; roibul tânăr de spaimă beat aleargă,
Lăsând un nor de aburi pe narea sa cea largă
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat
Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
De cumva-i dânsul vrednic de fapte mari şi-n stare
Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
A doua zi voinicul norocul şi-a-ncercat:
Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
Pe buze purtând zâmbet, pe cap purtând cununa
De flori; fălos Zorilă împintenă-al său cal
Şi-aleargă, dar deodată grăbitul animal
Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frânge,
Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Pe loc craiul se duce la el; l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută; Zorilă ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei; în miez de noapte lasă
Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Ispravă nu-i nimic?
Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic!…
Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte
Şi-alege-un şoim, a cărui copită străluceşte
De-argintul din potcoavă; apoi blândul fecior
Încalecă şi pleacă cu gânduri şi cu dor
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut,
Prin şepte ţări de-a rândul, ca vântul a trecut
Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul
Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul
Şi-n jur priveşte: vede o babă, care sta
De cârje răzimată şi care-apoi era
Mai slabă decât moartea cu faţa schimosâtă,
Cu mâini ca reschitoarea şi-aşa de mult urâtă,
Încât de groază Grangur privirea şi-a-nturnat;
Iar baba-nhoalbă ochii şi-i zice aşezat:
De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine,
Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine
Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii…
Dar unde mergi, copile? din care ţară vii?
Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă
Şi-aleargă-ncât în fugă nici vânt să nu-l întreacă;
Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat
Şi nu s-opreşte până la poartă, la palat.
Îndată prin Cetate cuvântul se lăţeşte
Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte
Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat.
A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat;
Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna
Purtând surâs pe buze, pe cap purtând cununa
De flori; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc
Aleargă roibul tânăr săltând, dar la un loc
Se-mpiedică fugarul grăbit şi gâtu-şi frânge
Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sânge.
Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat
Şi dusu-l-a-n palută, dar Grangur ruşinat
N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă:
În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă.
Şi Tabără-i vorbeşte: Nimic? ştiut-am eu,
Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu!
Atunci Trandafir plânge şi din palută iese,
La staule grăbit-a şi dintre cai alese
Pe cel cu şea de-aramă; încalecă pe el
Şi pleacă şi se duce şi zboară rândunel
Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă
Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă,
S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat
S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat,
Să capete pe fata crăiască de soţie:
Pe fată de-o câştigă, câştigă-o-mpărăţie!
Şi mers-a crăişorul cu gândul ce şi-a pus
Ţări multe şi străine; o lună s-a tot dus
Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbârleşte.
Descalecă voinicul şi lângă drum zăreşte
Pe baba cea urâtă, pe care mi-o-ntâlnir
Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,
Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mâna
Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrâna:
O, scumpe Trandafire! de vrei să biruieşti,
Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti
Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere!
Întoarnă-acas, întoarnă la tatăl tău şi cere
Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.
El singurul pe lume e calul care-aleargă
Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă
De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări;
El zvârle foc pe gură şi flacără pe nări
Şi poate să vorbească cu stele şi fortune!
Încalecă pe dânsul, căci dânsul îţi va spune
Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu!…
Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
Şi-acopere pe babă; iar Trandafir s-aruncă
Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă
Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat
Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.
A râs Voinic-Zorilă şi Grangur încă râs-a
Când l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a:
şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol? Mă mir!…
Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir:
Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
Decât să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei;
S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei!
Dar n-am un cal de seamă, precum aş vre să fie;
Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit!
Atunci Tabără plânse din greu şi i-a vorbit,
Cu inima sfărmată de dor şi de durere:
ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu!
Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire
În ce loc mai trăieşte! Ci caută-l, Trandafire,
Prin staule, căci poate să dai de urma lui;
Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i!
Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec
Şi-apoi pe rând el scoate câte-un fugar sălbatec
Din staul şi-l îndeamnă mereu să mânce foc:
Dar care cum atinge jăratecul, pe loc
Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba
Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba,
Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit.
Era-ntr-un fund de staul un cal îmbatrânit,
Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec*;
Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzând
Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil însă, râzând
Şi vrând el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte
Şi scoate-afară calul şi-apoi în râs vorbeşte:
-
- Fânul care îl consumă vitele în timpul icrnii e iernatec (n. a).
Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat!
Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-încetinat
C-acesta-i Cal-din-Spumă!
Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă
Jăratecul sub barba fugarului… Minuni!
Căci iată calu-ncepe să mânce din cărbuni
Cu poftă fără margini, cât nesăturat pare;
Şi-n vreme ce mănâncă, se-ngraşă tot mai tare
Şi tot mai mult, şi-n urmă, când el şi-a isprăvit
Ciudatul prânz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit
De zece ori şi-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
Frumseţă n-avea seamăn pe-acest pământ, căci păru-i
Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir,
Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare:
Atât-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
Că-s veacuri! Dar acuma stăpân mi-am căpătat!
Încalecă, stăpâne, că-i vremea de plecat!
Dar bagă numai seamă, stăpâne mult iubite,
Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
Decât după Viteazul Ostrovului cu flori,
Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori!
Ea numai de râs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,
Căci dânsa ştie bine că ei nu pot să facă
Atâta vitejie, încât pe cal în zbor
S-ajungă la cunună; îndarn e truda lor!
Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele:
Când noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,
Şi când din mână craiul un semn încet va da
Aproape de fereastra copilei voi zbura
Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,
Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat
Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat…
Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează;
Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează
Şi-n vreme ce aceştia poftitu-i-au noroc,
El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc
Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gândul;
Străbate-n o clipită crăimile de-a rândul
Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.
Şi vestea despre dânsul pe loc s-a străcurat
Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară
Şi domni şi lume multă: cu drag ei aşteptară
Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
Să vadă dacă dânsul va fi mai fericit
Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,
Stă fata-ntr-o fereastră, purtând pe cap cununa
Şi râsuri pe guriţă; şi craiul semn a dat:
Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
Şi fuge nebunatec şi zboară porumbeşte
Şi trece ca săgeata cât aerul plesneşte
Şi vâjâie sălbatic. Un semn de nou se dă.
Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră:
Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră;
Strângând la piept, sărută pe fata din fereastră,
Apoi se pierde-n aer cât nu s-a mai zărit!
Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit;
Era ţipătul fetei învinse; era graiul
Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
Se miră, se cruceşte şi-ntreabă-nmărmurit,
Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit
Şi unde-a mers? Raspuns-au acei ce-au prins de veste
Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este
Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat!
Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat
Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,
Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,
Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
Şi-apoi cu veselie plecând ei se duceau
Trecând prin tot oraşul din ţară, prin tot satul
Şi-ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul!
*
Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cântări
Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări,
Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună
Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună
Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese
Şedeau în zi de praznic vestite-mpăratese
Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi
Şi sfetnici luminaţi.
Iar când era serbarea mai dulce şi mai lină,
Mireasa ia paharul şi mirelui închină
Şi-i zice: Trandafire, în veci să fii al meu
Şi-n veci cu veselie a ta să rămân eu!
Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
Şi râde şi iar zice: Viteze Trandafire,
Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
Pre când eram eu fată: ci dă-mi un sărutat,
Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă!
Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
Stă Tabără-mparatul râzând şi-nveselit,
Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit:
Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume
Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume
O mare-mpărăţie!… Mulţi ani tu să trăieşti
Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpâneşti!…
De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-încetinatul
Strângându-mi-se-n braţe cu Tabără-mparatul!(
Cluj, februarie 1886)