Cântece de peste Olt

Autor : Grigore Alexandrescu

I
Foaie verde aluniţă,
Aolică fa, leliţă!
Fire-a-ţi pieptu-o grădiniţă
Şi ţâţele lubeniţă
Şi gura o fântâniţă,
Măselele pietricele,
Şi buzele ghizdurele,
Şi limba o ciuturea,
S-adăpi pe neica din ea,
Seara şi dimineaţa,
Peste zi, totdeauna.

II
Între Olt şi-ntre Olteţ
Răsărit-au nuculeţ,
Nucu-i mare, frunza rară;
Strânşi-s toţi cucii din ţară
Şi cântă de se omoară.
Iar mai sus, pe rămurele,
Cântă două turturele,
Ce sunt mândruţele mele.
Dar în vârful nucului
Cântă puiul cucului
Răşchirîndu-şi penele,
Ca mândra sprincenele,
Şi tot mişca din codiţă
Ca mândruţa din rochiţă.

III
Cântă cucul, se roteşte;
Neica se călătoreşte.
Foaie verde sălcioară,
Călator eşti, fraţioare,
Nu mă pune la uitare,
Nici la plâns amar de jale,
Cât îi fi şi-i==fi pe cale.
Foaie verde usturoi!
A plecat neica de joi…
Parcă mi-e de-un an, de doi.

IV
De nu ţ-ar fi leleo, dor,
N-ai veni după obor,
Tremurând cu capul gol.
De nu ţ-ar fi, leleo, milă,
N-ai veni după gradină,
Tremurând, cu furca-n mână.
De-aş muri de dor, de drag,
Târg cu fete nu mai fac,
C-am facut eu târg cu tine
Ş-am pierdut firea din mine.

V
Foaie verde arţăraş,
Te iubii de copilaş
Ş-acum te duci şi mă laşi!
Aoleo! ce foc mă calcă!
Neica mă lasă şi pleacă
Şi mi-şi trece prin dumbravă
Şi pe mine nu mă-ntreabă,
Parc-aş fi de nici o treabă.

VI
Lele, ce păgână eşti,
Pe la biserică treci
Şi nu faci o sfântă cruce,
Când pe mine mort mă duce.

VII
Dacă-ţi este, neică, dor,
Dă-mi basmaua ta odor
Şi-n basma un leuşor,
Să-mi botez un finişor,
Şi să-i pun numele tău,
Nume dulce ca şi-al meu,
Când m-o prinde dor de tine
Mi-oi striga finul cu bine,
Zi şi noapte l-oi striga
Şi pe ochi l-oi săruta.

VIII
Nu ştii, vecină, ceva?
M-a-mbolnăvit nevasta.
— Ba eu ştiu, vecine, bine,
Leacul tău e-n sân la mine.
— Nu ştii, cumătre, ceva?
S-a-mbolnăvit nevasta.
— Ia porumb şi fă la moară,
Că nevasta ţi se scoală.
De-ar da Dumnezeu o sloată
Se găseşti la moară gloată,
Să şezi o lună-ncheiată,
Şi porumbul să se moaie
Să nu treacă prin piscoaie.

IX
Cuculeţ, unde-ai iernat?
Peste Jiu, la Vadul lat,
Într-un cătun afumat.
Cât e Cladova de mare,
Haz ca Siberelul n-are!
Siberelu-i mititel
Ş-a-mpuiat dragostea-n el.
Dragostea ce-aveam odată,
Gândeam moartea ne-o desparte
Ş-o grădină cu bucate,
Să nu mai avem păcate,
Ş-o leasă de mărăcini,
Ca să nu mai fim vecini.

X
Foaie verde măr muşcat,
De când neica mi-a plecat,
Furca-n pod am aruncat.
De când neica mi s-a dus,
Trei fire pe fus n-am pus.

XI
Bată-te crucea de cuc!
Cântă-mi bine că te-mpuşc.
Şi te-mpuşc şi te mănânc,
Nici fript bine, nici sărat,
Numai prin cenuşă dat.

XII
Bălă, cărtogelele
Fi-le-ar bătut stelele,
Gardul cu nuielele!
Bălă, cărtogelul tău
Fi-l-ar bătut Dumnezeu,
Că l-ai fost pus la loc rău,
Pe-o margine de pârău.
Râul mare mi-a venit,
Cărtogel mi-a nămolit.
Bălă, cărtoagele noastre,
Cum stau pustie pe coaste,
Să le văd nu le-aş cunoaşte.
În cărtogul de la vale,
Răsărit-a iarbă mare,
În cărtogul din mijloc
Mi-a răsărit busuioc
Şi-mi vine ca să-i dau foc.
Am pus fir de trandafir
Şi n-a ieşit nici un fir,
Parc-a fost mâna de sare,
Că ce pun nu mai răsare!

XIII
Frunză verde otrăţel,
Pe deal, pe la Corlăţel
Fuge dorul mărunţel
Cu dragostea după el.
Unde te duci, dorule?
La voi, puişorule,
Să-mpărţim dragostele,
Cât la mine, şi la tine,
Să trăim amândoi bine.

XIV
Frunză verde mărăcine,
N-a lăsat Dumnezeu bine.
Frumosul fuge de mine
Şi urâtul calea-mi ţine!

XV
Frunză verde mărăcine,
S-a dus neica, nu mai vine,
Tuturor le pare bine,
Numai mie-mi pare rău
C-a fost puiuşorul meu.

XVI
Frunză verde de sipică,
Bine-a fost cu nevestică
Şi prin sat cu ibovnică.
Nevasta te primeneşte,
Ibovnica te-ncălzeşte
Ş-inimioara voios creşte.

XVII
Frunză verde de secară,
Ibovnico de-astă-vară,
Vină să ne iubim iară.
De iubit să ne iubim,
Numai amândoi să fim
Şi de dragi să ne fim dragi,
Dar nădejde să nu tragi,
Că nădejdea de la mine
E ca sârma de subţire.
Când o-ntinzi pe mărăcine
Şi mi-o bate vînt cu rouă
Se despică sârma-n două.

XVIII
Foaie verde calomfir,
Am ibovnicel copil
Şi mi-l cheamă Constantin.
Duşmanii mi-l pun la bir
Şi nu-l pun ca pe-un copil,
Ci mi-l pun ca pe-un mazil.
El de frica birului,
De groaza zapciului,
Trecu vadul Jiului.

XIX
Foaie verde de areu,
Ibovnică ce-aveam eu
Nu se găsea-n sat la Leu,
Nici la Leu, nici la Ghindeni,
Numa-n sat la Coşoveni.
Leică, de dragostea noastră
A răsărit pom pe coastă
Cu tot felul de odraslă.
O să-l sap, să-l bag în casă,
Ramurile nu mă lasă.
O să-l sap, să-l bag în tindă,
Ramurile dau de grindă.
Poezii şi proză
Ultimele trei versuri par să provină din alt cântec.

XX
Mândro, când eram iubiţi,
Toţi pomii era-nfloriţi
Şi dafinii-mbobociţi.
De iubit cât ne-am lăsat,
Toţi pomii s-au scuturat
Şi dafinii s-au uscat.

XXI
Colo-n luncă la privită,
Găsii pupăza-nflorită
Şi mândruţa mea mâhnită.
Nu ştiu pupăza s-o rup
Ori pe mândra sa mi-o pup.
Foaie verde mărgărit,
Păcat c-am îmbătrânit
Ş-încă bine n-am trăit!

XXII
Foaie verde usturoi,
De ţi-e dor, neico, de noi,
Fă-te negustor de boi
Şi vino-n gazdă la noi,
C-are taica şase boi
Şi din şase vinde doi,
Doi îi vinde, doi opreşte,
Doi mi-i dă mie de zestre,
Pe roşul şi pe plăviţ,
Cumpăraţi din Mehedinţi.
Până boii veţi tocmi,
Amândoi ne-om logodi.

XXIII
Foaie verde mărăcine,
Cât te ţii, mândro, de mine,
Poartă-te puţin şi bine,
Că nu ştii moartea când vine
Şi te ia de lângă mine,
Iar mie nu-mi pare bine
Şi plec şi eu după tine.

XXIV
Luna-afară-mi luminează,
Puica-n casă mi-şi oftează.
Oftează, puică, oftează,
Toată lumea să te crează.
Oftează şi pentru mine,
Că eu m-am topit de tine
Şi văz că nu-mi vine bine,
Că nu sunt pe-un loc cu tine.
Aideţi, puică, să fugim,
Amândoi să pribegim,
Că-acum e vremea de fugă,
Până-mi este iarba crudă,
Unde calci,
Urmă nu faci,
Unde şezi,
Nu te mai vezi.

XXV
Bată-te crucea de vale,
Cum oi să rămâi de jale,
Făr’de glas de fată mare,
Fără voinicel călare.
Câţi în tine se-ntâlniră
Doi cu doi nu se uniră.
Câţi în tine se jucară
Doi cu doi nu se luară.
Vale lungă, vale-adâncă,
Aici lupii mă mănâncă.
Stăi, lupe, nu mă mânca,
Pân’ să-mi văd ibovnica.

XXVI
De te duci, neică, cu bine,
Să iei şi dorul cu tine,
Şi dorul şi dragostea,
La mine n-ai ce lăsa.
Du-te, neică, şi să vii
Colea-ntre Sântă-Mării,
Când se coace boaba-n vii
Şi-i bine de veselii.
De-i zăbovi peste-o lună,
Mă găseşti pe câmp nebună,
Dar de-i zăbovi un an,
Mă găseşti neagră buştean.

XXVII
Du-te, neico, să te duci
Până-i cădea rob la turci,
Să te duci la Marea Albă,
Să tragi ziua la catargă,
Şi s-o tragi tot pe uscat,
Să şezi noaptea-n lanţ băgat,
Să ştii că te-am blestemat,
Şi să-ţi faci inimă rea
Cum ai făcut-o pe-a mea.

XXVIII
Frunză verde mărăcine,
Oliolio, neică Marine,
Nu ţi-e păcat şi ruşine,
Noaptea fugi de lângă mine
Şi te duci l-alte străine.
Dusu-te-ai şi la surata,
Şi te-a priimit, şirata!
Surata mi-e ca o sor,
Nu pot să dau s-o omor.
De mi-ar fi ca o străină,
I-ar plânge mă-sa de milă.

XXIX
Trage, bălă, bobii bine,
De-mi spune, neica când vine?
De-ar da bobii până-n nouă,
Neica taie Oltu-n două.
De-ar ieşi bobii la cinci,
Nu mai văz pe neica ici,
Şi plec şi eu să-l găsesc
Măcar să mă prăpădesc;
Trage, bălă, boabele,
De-mi ghiceşte zilele,
De la Paşti pân’ la Ispas
Câte necazuri am tras.

XXX

Cântă cucul să mă duc
Şi mierliţa să mă-ntorc,
Să pun duşmanilor foc.
Spune-mi, cuce, de-unde vii?
De la noi, de peste Jii?
Dar de bălă ce să-mi spui?
— Băla ta e sănătoasă,
Şede la umbră şi coasă,
Şi lucrează tot plângând,
Ziua, noaptea aşteptând.

XXXI
Spune-mi, bălă, şi-mi ghiceşte,
Voinic de ce-mbătrâneşte
Ş-aşa curând se topeşte?
De umbletul drumului,
De bătaia vântului,
De arsura soarelui,
De grija argintului,
De-nverzirea codrului,
De cântarea cucilor,
Sau de dragul mândrelor?
Că mândrele pot mai mult,
Ele te bagă-n pământ!

XXXII
Decât neica-n cale dus,
Mai bine la cruce pus,
Să mă duc duminica,
Să tamâi pe neicuţa,
Să mă uit pe cruce sus,
Să văz chipul neicăi scris,
Să mă mai mângâi de plâns.
De când te-ai dus, băieţele,
N-am mai pus la gât mărgele,
Nici la coadă panglicele,
Vai de păcatele mele!
Toată ziua cânt şi plâng
Şi tot neica mi-este-n gând.

XXXIII
De n-ar fi ochi şi sprâncene,
N-ar mai fi păcate grele.
Ochii şi sprâncenele
Fac toate pricinele;
Pentru ochi negri din cap
Trecui Jiul fără vad,
Pentru sprâncene din frunte
Trecui Jiul fără punte,
Ş-ajunsei la puica mea,
De-mi răcori inima.

XXXIV
Nu blestema cucul, lele,
Că să jumule de pene
Şi se trânteşte de lemne.
Şi cucul nu-i vinovat
Că mai la mulţi a cântat,
Mai pe toţi i-a mângâiat.

XXXV
Cucule, drăguţule,
Surule, mândruţule,
Vara vii, vara te duci;
Spune-mi, iarna ce mănânci?
— Mănânc putregai de fag
Şi viu să vă cânt cu drag.
— Cuculeţ, pasăre sură,
Mânca-ţi-aş limba din gură,
Ca să pot şi eu cânta
Să fiu drag la puica mea.

[modifică] XXXVI

Ierte-i Dumnezeu păcatul
Celui ce-a lăsat oftatul,
Că omul dacă oftează
Parcă se mai uşurează.
De oftat ce oftai tare,
Şi soarele zare n-are,
Parcă eu l-am blestemat
Şi de tot s-a-ntunecat.
Du-te, dor, până e nor
La puica pe delişor
Şi-i spune că stau să mor.

XXXVII
Puico, pentru Dumnezeu
Şi pentru binele tău,
Nu mă tot ţinea de rău
De la sânişorul tău,
Că m-ai mai ţinut o dată
Ş-am zăcut o vară toată,
De mi-au plâns atunci de jale
Chiar şi iarba de pe vale
Şi norii opriţi din cale.

XXXVIII
Auzi, lele, cucul cântă;
Ieşi afară de-l ascultă,
Ş-ascultă cum popa toacă,
Ieşi afară de te roagă,
Te roagă lui Dumnezeu
Să moară bărbatul tău,
Să mă-nsor şi să te ieu.

XXXIX
Lată-i, lată-i Dunărea!
Las-o la pârdalnica,
Ca pe ea s-a dus neica.
Nu mai plânge, Mărioară,
Că iubitu-ţi vine iară.
El s-a dus cu şaică veche,
Când bătea vântul de streche,
Ş-acum vine-n alta nouă,
De taie Dunărea-n două
Şi trage la opt lopeţi.
Ieşi, Mărioară, de mi-l vezi.

XL
Foaie verde de malure,
La cârciuma din pădure
Băui astăzi, băui mâine,
Băui patruzeci de zile.
Băui preţul a trei cai,
De vin nu mă săturai.
Băui preţul murgului
Şi cioltarul negrului,
Aflai saţul vinului,
Vinului, hainului.

XLI
Luniţă, luniţă,
Fa-mi o luminiţă,
Că am înserat
La umbră de gard,
Cu doi căluşei
Negri, mititei,
Şi nu-s de furat
Ci-s de cumpărat
De la noi din sat,
De la popa Vlad.
Mărturie-am dat
Ieslea cailor,
Uşa grajdului,
Drumul codrului.

XLII
Codri, codri, frate codri,
Nu mă da, codri, legat,
Că nimic nu ţi-am stricat,
Numai o cracă-am tăiat
Şi de arme-am atârnat,
Că le băteau ploile,
Rugineau oţelele
În care-mi stau zilele.
Cât codrul frunza mi-şi ţine,
Toţi voinicii trăiesc bine;
Dacă codrul frunza-şi lasă,
Toţi voinicii pleacă-acasă
La copii şi la nevastă.
Cât mi-e codrul de frumos,
Iarna putrezeşte jos
Şi voinicii stau culcaţi
Ca stejarii răsturnaţi.
Codri, codri, loc iubit,
Nu te-oi mai vedea-nverzit,
Să zic c-am întinerit?

XLIII
Topitu-s-au gheţile!
Oi să-mi caut armele,
Armele şi căişorii
Ş-oi să-mi adun şi feciorii.
Croieşte-mi, maică, croieşte,
Şi de lupte mă găteşte;
Croieşte-mi de-un comănac
Verde ca foaia de fag,
Să-l port în codru cu drag.
Croieşte-mi, maică, cămaşă,
Că mă cheamă harambaşă
Să mă puie bulucbaşă.
Peste cincizeci de voinici,
Toţi încălţaţi cu opinci,
Opince de săftian,
Nojiţe de găitan;
Găitanul de mătase,
Împletit în câte şase,
Cu poturii roşiori…
Unde-i vezi, te iau fiori.

XLIV
Cine e voinic, voinic,
Nu şază ca vulpea-n crâng,
Ci să iasă la colnic,
Făr’ de-arme, făr’ de nimic.
Fie potira aleasă,
O lovesc unde mi-i pasă.
Aibă flintă şi pistoale,
O lovesc unde mi-o doare.

XLV
Când mă primblam pe culare,
Aveam în pungă parale.
Scoborând de pe culare,
Mă-ntâlnii cu fraţi în cale,
Golii punga de parale
Şi strigai din gura mare:
Nu vedeţi voi, fraţilor,
Nu vedeţi, voinicilor,
Că se iau banii la crâng
Şi se cheltuiesc la câmp?

XLVI
Rău, maică, m-ai blestemat
Să stau în puşca rezemat
Şi prin codru înfundat,
Să mănânc tot de furat,
Să fiu groaza satelor
Şi spaima potirelor.
M-a făcut maica pe mine,
Nu-şi aude nici un bine!
M-a făcut taica fecior,
Ca să-i dau vreun ajutor.
Ajutorul ce i-am dat,
Şapte sate c-am prădat,
Şapte sate de pe Olt
Şi Mehedinţul mai tot!

XLVII
De când maica m-a făcut,
Soarele nu m-a văzut!
Daleu! soro căprioară,
Căprioară, surioară,
Roade poala codrului,
Să văd raza soarelui
Pe muchea cuţitului,
Pe coiful pistolului,
Şi pe coama murgului.

Iubire

Autor : Alexandru Vlahuţă

Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.

Din haos şi din întuneric
Te-ai smuls, fecundă şi senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Şi, de căldura ta, planeţii
Treptat se dezmorţesc, învie…
Pe toţi ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.

Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Şi miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nşire.
Vieţile, ascunse-n germeni,
Din somn cât le atingi tresar,
Şi toate-n raza ta învie,
Şi toate mai frumoase par.

Prin tine, valuri de vibraţii,
Din depărtatele planete,
Trezesc în sufletele noastre
Dureri şi bucurii secrete;
Ş-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să ştim de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.

E greu să-mi desluşesc ce cuget…
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu ştiu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Mă simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viaţa toată mi s-arată
Frumoasă, şi într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată!

Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e întâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Acelaşi dor, acelaşi suflet
Palpită-n fiecare floare.

Iubesc, şi-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvară
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieţii,
Mă simt o forţă-n univers,
Şi glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

I

Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Şi-i cald, ţăranii dorm afară,
Ş-ai noştri toţi au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-aţi şti voi gândurile mele!…
E-o lună parcă-i ziuă. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.

Nici broaştele nu dorm. Ce sfadă!…
Şi după glas le înţelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi făcând şi ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Şi caii la păşune sună
Din piedicile lor de fier,

Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta linişte a nopţii.
O stea alunecă de sus
Şi taie-o dungă albă-n aer…
Cine din lume s-o fi dus?

În capul satului e curtea.
Ce-or fi făcând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopţii.
Şi ea?… Atât de gânditoare

Şi tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?…

Şi-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged şi de blând,
Cu ochii mari, senini, albaştri…
Ascund în fundul lor vrun gând?…
Şuviţe blonde-i cad pe frunte…
Un păr bogat şi mătăsos,
Ş-un gât ce-ţi dă fiori, ş-o gură…
Cum râde de copilăros!

O fi ştiind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de străşini se loveşte.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă aşteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?…
Sunt basme nopţile de vară!

Se poate gândurile mele
S-o fi atins, şi ea-n neştire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Să fi ieşit să cate-n stele
Tovarăşi, de urât să-i ţie.
Şi plec. Un glas parcă mă cheamă…
Ştiu bine că i-o nebunie.

Sunt nouă case pân-acolo,
Şi câinii dorm în bătătură.
Păşesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub şură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?… Ori mi se pare…
Ba da, o umbră e în poartă;
Şi nici un semn, nici o mişcare…

Ajung în dreptul ei… Cum tremur!
Şi trec cu ochii în pământ…
Îmi fac mustrări de stângăcia
Şi frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc… Aş fi trecut ş-acuma,
Căci pentru frică nu-s poveţe…
Dar ea-mi şopteşte: bună seara…
Tot fetele mai îndrăzneţe!

M-abat şi… şovăind, m-apropii,
Şi toate-mi par ca într-un vis…
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbeşte
Privirii mele arzătoare.
Ţiu minte că i-am zis atuncea:
…Să nu răceşti… e cam răcoare…

Şi-ncet i-am pus pe umăr mâna
Aşa timid, tremurător…
Ştiu eu? Poate-a cuprins-o mila,
Că s-a lăsat încetişor,
Ca un copil, plecându-şi capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:

Ce dulce e!… Toată viaţa
Vreau lângă tine să rămâi!

Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare…
Ş-am sărutat-o mult şi lacom,
Am sărutat-o, scos din minţi,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinţi.

Târziu ne-am despărţit… cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilăreşti.
Ş-am urmărit-o cum se şterge,
Ca o minune din poveşti.
Şi mult am stat aşa, în noapte,
Să-mi desluşesc tot ce-am simţit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.

În sat cocoşii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mişcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Şi când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.

Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, şi iubirea asta!…
Acum, eu cred că ea mă vede,
M-acoperă cu dulcea, casta
Şi visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Şi parcă nu mă-ncape lumea…
Ce mândru calc şi radios!

Văd satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt uşor, mi-e cald, mi-e bine,
Şi oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Şi toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare…
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.

Pricep… ea a deschis fereastra,
Şi din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Şi toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintăi…
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

II

Vezi, să ne scrii cum-ei ajunge…
Şi mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caut-aiurea
O fluturare de batistă…
Mi-s ochii înecaţi de lăcrimi,
Şi trapul cailor stârneşte
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvălmăşeşte.

Pustie, nesfârşit de lungă,
S-aşterne vremea înainte,
Şi de pe-acum încep să-mi pară
Poveşti aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Şi-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.

Mă văd în larma de la şcoală,
Pierdut, neînţeles de nime,
Cercând neliniştea-mi ascunsă
Şi dorul să mi-l pui în rime.
Viaţa mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Şi s-adânceşte, visătoare,
În calmul nopţilor de vară…

O, am să-ţi scriu adesea, mamă,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci ştiu cine-o să le citească
Ş-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Şi nu vei bănui nimica…
Vei râde, ca de nişte glume.

Iar dacă ochii ei albaştri,
Citind, se vor întuneca,
Şi pe obrazu-i trist şi palid
O lacrimă va luneca,
Tu fă-te că nu vezi, şi las-o
De tine faţa să-şi ascundă,
Gândeşte-te că sunt departe,
C-aştept şi roag-o să-mi răspundă.

III

Cumplite-s nopţile de iarnă,
Şi lungi de nu se mai sfârşesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Şi mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Şi întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.

Tu nici nu bănuieşti, copilă,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopţile acestea
Peste viaţa mea pustie,
Şi cum mă mistui, şi mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut şi neştiut de nimeni
În golul vremii neclintite.

Mereu pe-aceleaşi pagini caut
Un semn, ştiut mai dinainte…
A, iat-o filă îndoită…
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te văd citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de poveşti senine,

Te urmăresc în cartea asta,
Ca şi cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;
Ş-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îţi sărut aici privirea
Şi urma gândurilor tale…

Cine-a ţipat aşa?… Cum tremur…
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ţiindu-mi răsuflarea…
Nimic e viforul de-afară.
O, liniştite nopţi de iuliu,
Atât de limpezi şi albastre,
Unde sunteţi?… Voi, poezia
Şi farmecul iubirii noastre!

IV

S-a luminat de ziuă; nu e
Ţipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintăi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt ameţit de neodihnă,
În gând spui versuri latineşti,
Şi, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubeşti…

În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!…
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:

Te văd privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci şi mari,
Şi ştiu că eşti a mea, şi totuşi
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiştea, lumina
Ne farmecă, ne înfioară;
Viaţa, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară…

Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Şi-n aer de plutesc miresme,
E că şi florile iubesc…
Figura ţi se luminează,
Şi ochii galeşi ţi s-aprind
Ce gând îţi tremură pe buze
De mă priveşti aşa, zâmbind?…

Acum ieşi, tinere, la tablă
Şi spune-ne ce-ai înţeles!
Tresar… mă-ntreb unde mă aflu…
Şcolarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sastisit
Uitaţi-vă la el, şi-l plângeţi…
Nenorocitul… a dormit!
Uluit, zăpăcit.

Învierea (Mihai Eminescu)

Autor : Poezii Crestine

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mâni mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tânguioasă puternicile bolti:
„Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
In pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg”.

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte…
Douasprezece pasuri rasuna… miez de noapte…
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

„Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!”

Opera Apartinand Poezii Crestine | | Nici un Comentariu »

Un cântec

Autor : Stefan Octavian Iosif

Aud un cântec. Vine de departe,
Adus de vântul serii, şi mă cheamă…
Nu-i plâns de fluier, nu-i suspin de-aramă,
Nici glas de om… E dincolo de moarte…

Sunt alte lumi de care nu-mi dau seamă,
Viază-n noi, trăiesc în altă parte?
Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deşarte!
E doina ta cea dulce, dulce mamă!…

E vocea ta… Mă strigă câteodată
De sus, de-acolo unde nu-i durere
Şi unde toţi ne-om întâlni odată…

— De ce se zbate pieptu-mi cu putere?…
Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată
În jurul meu, — ce groaznică tăcere!

Odeletă

Autor : Ion Minulescu

În cinstea ta, –
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, –
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta, –
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, –
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!…

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet,
Pe care nimeni nu-l va înţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!…

(1908)

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Mireasa mormântului

Autor : Dimitrie Bolintineanu

Fost-a când în noapte aurora luce,
Când se luptă omul cu adâncu-i chin,
Pe atunci când somnul, mincinos şi dulce,
Curmă-al său suspin.

Ea era tăcută, tristă florioară!
Fruntea-i visătoare dulce se-nclina,
In aurul cosiţei mâna-i albioară
Distractă juca.

Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbeşte,
Ascunzându-şi ochii plini d-amor ceresc,
Tânăra mea viaţă cursul îşi opreşte,
Pentru totdauna eu te părăsesc.

Şi uitarea tristă mâine o să vie
Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt,
Dorul ce m-apasă nimenea nu-l ştie
Pe acest pământ.

Rara-i frumuseţe arde de splendoare.
Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând.
Ochii plini de moarte şi de lăcrimioare
Se-nălţau la ceruri amoros şi blând.

Când se curmă ruga, dulcea ei cătare
Se-nturna spre mine plină de amor.
Peste ochii-i geana cade cu-ntristare
Consumată-n dor.

În fericire

Autor : George Bacovia

Sunt clipe când toate le am…
Tăcute, duioase psihoze
Frumoase poveşti ca visuri de roze…
Momente când toate le am.

Iată, sunt clipe când toate le am…
Viaţa se duce-n şir de cuvinte
Un cântec de mult… înainte…
Momente când toate le am…

Opera Apartinand George Bacovia | | Nici un Comentariu »

Poetul – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.

Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine

Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,

Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.

Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.

Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii

Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,

Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,

Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.

Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.

Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.

Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.

Balada motanului

Autor : Nichita Stănescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

“Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”

11 august 1955

Romanţă policromă

Autor : Ion Minulescu

Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă –
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic…
Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, dacă-ar vrea –
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! –
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Opera Apartinand Ion Minulescu | | Nici un Comentariu »

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech