Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Moş-Crăciun, la urcuş,
S-a pornit cu sacu-n spate.
Drumu-i rău, şi-i lunecus,
Şi moşneagul nu mai poate.

Lung se uită indărăt,
Scuturându-şi barba rară
De omăt,
Şi oftează sub povară:

– Greu tatucă, greu de tine!
Iaca, stau şi mă socot
Dacă nu cumva-i mai bine
Să mă mut mai cătră vară,
Că-s bătran şi nu mai pot!…

O boabǎ de Tǎmâioasǎ
Şi un bob de Otonel,
Ea şi mândrǎ şi voioasǎ,
El Muscat, aşa niţel,

Jos la cramǎ se-ntâlnirǎ
Lângǎ teascul nesǎtul,
Cicǎtelea auzirǎ
Cǎ nu ar fi must destul :

“Dacǎ anu-i secetos”,
Zise badea Otonel,
“Mustul iese şi el gros,
Deasemeni puţintel”

Da’ şi lelea Tǎmâioasǎ :
“De e ploaie multǎ-n varǎ,
Iese lungǎ şi-aia Grasǎ
De Cotnari, ca apa chioarǎ !”

“Asta nu cred cǎ se poate !”
Supǎrat nea’ Zingfandel,
“Viile sunt pline toate,
Sǎ n-avem noi tulburel ?!”

Sare friptǎ : Ce e oare ?!
Şi pastrama pe grǎtar,
“Iatǎ vine-n graba mare
De la vie, un plin car !”

Mai cu foc scripca bǎtrânǎ
Se aude peste vii,
Tot prinzând cu a ei mânǎ
Roatǎ-n horǎ flori de ii,

Mustul e pe sǎturate,
Sǎ mai tragem înc-o turǎ….
Mǎ opresc aicea frate
Cǎ îmi vine apǎ-n gurǎ !

Of !

Zice vodă: — „Iar la greu!
Dragii moşului, în ţară.
Vin păgânii foc şi pară,
Dar cum vin s-or duce iară,
Procleţii lui Dumnezeu!
De vom prinde-n ţară turcii,
Să le dăm, şi voi şi eu,
Cinstea furcii!”

Zice vodă: — „Bateţi voi
Marginea, că e mai bine!
Ce-i la mijloc, las pe mine!
Cu ei numai iadul ţine,
Iar Hristos e-n rând cu noi!
Haid’, să le stârpim răsadul,
Că e plin de marţafoi
Ţarigradul!”

Vodă-n sârg a şi purces;
După ei oştirea-n fugă.
Uite, turcii lasă rugă,
Lasă tot şi-o rup la fugă,
Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes.
Care-o fi scăpat din gloată
Nu şi-a mai venit în ori
Viaţa toată…

Zice vodă: — „Sănătoşi,
Dragii moşului, cu bine!
Roat-acum pe lângă mine,
Naiu-n mâini, şi cupe pline,
Pe-obiceiul din strâmoşi.
Cu voinicii-mi place traiul,
Ori îi văd cu spada-n mâini,
Ori cu naiul.”

Zice vodă: — „După vremi
Mulţi păgâni am dat de smintă!
Să-i mai judeci când s-alintă, —
Când eşti bun şi ai o flintă,
Nici de dracul nu te temi.
Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma
Prutul tot, dar când ne văd
Fug de-a valma.”

Şi-acum fiul lui Bogdan
Din brâu spada şi-o dezleagă,
Şi-a plecat cu oastea-ntreagă
Loc de sfânt locaş s-aleagă,
Căci aşa ştia Ştefan:
Unde-i loc să sapi morminte
De păgâni, e loc să nalţi
Case sfinte.

Be aware that I can kill,
that I can crush with my heel the sweet head
of the peaceful rising star,
because of this I’ve turned to painting houses!

Be aware that I take no pity on myself,
that I mix my blood with birch trees!
I bring this to your attention with dispatch!
Watch what you do!

Black snow was falling. The tree line
shone when I turned to see –
I had wondered long and silent,
alone, trailing memory behind me.

And it seemed the stars, fixed as they were,
ground their teeth, a stiffened nexus,
an infernal machine, tolling
the halted hours of conciousness.

Then, a thick silence descends,
and my every gesture
leaves a comet tail in the heavens.

And I hear evey glance I cast
as it echoes against
some tree.

Child, what were you seeking there,
with your gangly arms and pointed shoulders
on which the wings were barely dry –
black snow drifting in the evening sky.

A horizon howling, far from view,
darting its tongues and anthracite,
dragged me forever down the mute row,
my body, half naked, sliding from sight.

In distances of smoke the town afire,
blazing beneath the planes, a frigid pyre.
We two, forest, what did we do?
Why did they burn you, forest, in a toga of ash –
and the moon no longer passes over you?

From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.

Când aduce blonda Liză
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliză
Hexacontetraedre!

Cântecul ăsta îl scriu pe frunze cu-o dudă,
În urma mea vin furnici în cohorte şi-l sorb,
Nici o ureche nu va putea să-l audă
Şi tot văzduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însă îl vor purta în pământ
Şi ploile nu vor putea pătrunde să-l şteargă,
Seminţele îl vor înţelege căzând
Şi-l va simţi numai fragedul vierme din fragă.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumină
Şi o să-l crească şi-o să-l usuce soarele,
Iar dac-o să aibă noroc or să vină
Şi or să-l pască somnoroase şi indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi înţelept, înstelat,
Şi nimeni n-o să-şi mai aducă aminte
C-a fost zămislit din păcat,
C-a fost gândit în cuvinte.

Să beai un ceainic plin cu galbeni fluturi,
înhamă casa la bătrâna salcă
şi aminteşte-ţi vechile săruturi
care, desculţe, carnea gurii-ţi calcă.
Cu litere ce curg din cărţi te spală
şi mâna-n iarba moale ţi-o răstoarnă
cât arde-n zări statuia verii, goală
şi cât respiri, nepodidit de iarnă…