Mamei

Autor : Cincinat Pavelescu

Astă-seară simt în mine
Clocotind trecutul mort:
Lacrimi, visuri, tot amarul
Ce în gând şi-n suflet port.

Astă-seară moartea rece
Mi-e atâta de aproape…
Ca şi lacrima ce-mi trece
Arzătoare printre pleoape.

Obosit de râsul farsei
Şi scârbit de plânsul dramei,
Văd cum alb, din întuneric,
Se desprinde chipul mamei.

Numai ea pricepe zborul
Sufletului meu, ce strâns-a
Într-o lacrimă tot dorul
De-a fi iarăşi lângă dânsa,

Şi de ce iert, în tăcere,
Anul stins care mă-ndreaptă
Şi spre noaptea ce mă cere,
Şi spre mama ce aşteaptă…

Shakespeare

Autor : Marin Sorescu

Shakespeare a creat lumea în şapte zile.

În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti
În ziua a doua a făcut rîurile, mările, oceanele
Şi celelalte sentimente –
Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iulius Caesar,
lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei,
Lui Othelo şi altora, Să le stăpînească, ei şi urmaşii lor,
În vecii vecilor.
În ziua a treia a strîns toţi oamenii
Şi i-a învăţat gusturile:
Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii,
Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe,
Pînă s-au terminat toate gusturile.

Atunci au sosit şi nişte indivizi care întîrziaseră.
Creatorul i-a mîngîiat pe cap cu compătimire,
Şi le-a spus că nu le rămîne de cît să se facă
Critici literari
Şi să-i conteste opera.
Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat rîsului.
A dat drumul clovnilor
Să facă tumbe,
Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi
Şi pe alţi nefericiţi să se distreze.
În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative:
A pus la cale o furtună,
Şi l-a învăţat pe regele Lear
Cum trebuie să poarte coroană de paie.
Mai rămăseseră cîteva deşeuri de la facerea lumii
Şi l-a creat pe Richard al III-lea.
În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.
Directorii de teatru şi umpluseră pămîntul cu afişe,
Şi Shakespeare s-a gîndit că după atîta trudă
Ar merita să vadă şi el un spectacol.
Dar mai întîi, fiindcă era peste măsură de istovit,
S-a dus să moară puţin.

Opera Apartinand Marin Sorescu | | Nici un Comentariu »

În timp

Autor : Nichita Stănescu

Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…

Ani întregi

Autor : Iacob Negruzzi

Ani întregi de fericire
Ah! aş da cu mulţămire
Ca din chinul greu
Ce mă sfâşie şi arde
Să străport a mia parte
În sufletul tău

Dar aş da viaţă, nume,
Partea mea din astă lume
Şi din paradis
Înc’odată sa-mi vorbească
A ta gură îngerească
Cu dulce surâs!

Opera Apartinand Iacob Negruzzi | | Nici un Comentariu »

Ea va veni

Autor : Alexandru Andrieş

Întâi a fost pe vreme rea,
Era noros şi vânt bătea
Şi, desigur, ploua;
(Ea va veni, ea va veni)
Asfaltul ud era lucios
Şi-n el se reflecta, frumos,
Imaginea ta.
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

A doua oară s-a-ntâmplat
Pe timp frumos, dar ce folos!
Tot în zadar…
(Ea va veni, ea va veni)
Mult mai târziu, la telefon,
Ai auzit-o, dar ce ton
Şi ce vocabular!…
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

A treia oară a venit,
Dar chiar atunci erai grăbit,
Dacă ai fi putut şti!…
(Ea va veni, ea va veni)
Acuma stai şi-aştepţi din nou
Venirea ei, ca un cadou
Pentru tine ar fi…
(Ea va veni, ea va veni)
Cred c-ai aşteptat destul,
Ea va veni, ea va veni!

Privighetoarea a cântat cel mai frumos

Autor : Poezii pentru Copii

Din poveste în poveste,
Nu pot crede, m-am oprit…
Să ascult un ciripit.

Limba asta păsăreacă
N-o-nţeleg la fel de bine
Ca pe cea copilărească,
Dar ceva tot pricepui:
E o nuntă-a Nu Ştiu Cui…

Nuntă mare…de făcură
Păsările aşa sfat.
Dintre ele, hotărâră
Să trimită la-ncântat
Musafirii,
Trei penate.
Nu ştiu cât de talentate,
Dar mai bine îmbrăcate
Decât altele, se pare…

Unde eşti, privighetoare?

Mierla–n rochia cea neagră
Cu-al ei ruj portocaliu,
Un sticlete fistichiu
Şi-un canar foarte frumos,
Galben de sus până jos,
Conduşi de un rândunel,
Tare dichisit şi el,
Au suit şi au cântat…
Până când i-a cam lăsat
Vocea.
Toţi au răguşit…

Unde eşti, privighetoare,
Tu, cu glasul tău vrăjit?

Tatăl fetei, îmbufnat,
Nu ştiu pe cin’ să cheme.
– Împărate, nu te teme,
Se-auzi o voce slabă,
Parc-am presimţit ceva
Şi-am venit la tine-n grabă…

– De cântat, nu ştiu cum cânţi,
Bănuiesc că foarte prost,
Însă m-ai făcut să râd,
Urâţico. N-are rost
Să te mai arăţi pe-aici…
Nici nu ştiu cin’ te-a lăsat
Să îmi intri în palat.

– Tată, eu aş vrea s-o-ascult,
Zise tânăra mireasă,
Cât vrei să te rog de mult?
Şi apoi e nunta mea,
Vreau să cânte-acum şi ea.

Ce să vă mai spun, copii,
Mica pasăre-i vrăji
Pe toţi, de la mic la mare…

Cât am stat aşa-n picioare
S-o ascult, nu ştiu…

În fine,
Cântă ea, privighetoarea,
De acum, şi fără mine…

după o poveste populară bulgară

Doi voinici

Autor : Stefan Octavian Iosif

Turci, tătari, război şi ciumă
Bântuie în ţara toată,
E o vreme blestemată.
Trece un voinic călare,
Înnoptat pe drumul mare…

Morţi de spaimă, arşi de sete,
Zboară cal şi luptător.
Puţurile-s otrăvite,
Peste ţarini pustiite
Păsări mari de pradă, cete,
Trec şi ţipă speriete
Şi s-abat departe-n zbor…

Munţii se scufundă-n zare,
Drumul nu se mai zăreşte…
Calul, pas cu pas, slăbeşte,
Pas cu pas se poticneşte
Şi tresare.
Iar singurătatea creşte,
Tot mai înspăimântătoare.

Ah, şi-n liniştea de moarte
Se aude-un glas, pierdut,
Parcă vine de departe…
Cine ar putea să fie
La o vreme-aşa târzie?
Poate i s-o fi părut…
Stă, ascultă, vrea să vază…
Calul sforăie… o groază
Fără margini încleştează
Pe voinic…

Nu mai vrea acum să ştie
Nici de drum, nici de nimic…
Aiurit, întoarce calul,
Scapără scântei şi sar
Sub copite…

Peste râpe şi ponoare,
Cal şi călăreţ dispar…
Neagra zare
Îi înghite…
Glasul însă creşte, rar,
Se aude tot mai bine…
Vine…

— Aolică, ce păcate!
Turci au dat, tătari au dat,
S-au închis crâşmele-n sat;
S-au închis crâşmele toate,
Şi eu tot m-am îmbătat!
Nici de turc, nici de tătar
N-am avut şi n-am habar!

E un biet creştin cuminte,
A băut,
A petrecut
Şi tot cântă înainte:

— Aolică, ce păcat!
Turci au dat…
Şi se pierde-n depărtări,
Încurcând două cărări…

Inscripţie pe un mormânt

Autor : Tristan Tzara

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

Opera Apartinand Tristan Tzara | | Nici un Comentariu »

Ceastă seară

Autor : Colinde

Ceastă seară-i seară mare,
O, Domnul
Tocmai seara de Crăciun,
S-a născut şi Fiul sfânt,
Dumnezeu pe-acest pământ
Mititel înfăşăcel,
În scutec de bumbăcel,
Faşă de mătase albă,
Leagăn de mătase dalbă.
Dar în leagăn cine şade?
Fiul sfânt, el adormit
Iar Maica Sfântă Maria
Poale sfinte răsucite
Ea din poale l-a luat,
Sus la plai l-a ridicat,
Când a fost la vârf de plai
Puse jos şi odihni
Şi din grai aşa grăi:
“Uite maică jos la ţară
Nici nu ninge, nici nu plouă
Nici nu-i dalbă de pământ,
Dar nici ninge, dar nici plouă
Dar nici dalbă de pământ

Nici nu vin cum au venit
Vin ca porcii-ngrămădind,
Cu Dumnezeu s-au întâlnit
În suliţe l-au luat,
Sus la plai l-au ridicat

Şi-n paloşe l-au tăiat
O, Domnul
Pentru mândra de colindă

De la noi de la vreo doi
O, Domnului

Domn de-al meu
Mai vârtos
De la Hristos

Opera Apartinand Colinde | | Nici un Comentariu »

Din Odiseea

Autor : Mihai Eminescu

Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce
Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.
Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăşi el nu mântui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă ­
De-aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică.
Toţi ceilalţi precât de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mântuiţi de războaie şi de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie
Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zână Calipso-n
Peştera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.
În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,
De când zeii-ntoarcerea-n ţară îi rânduise
În Itaca şi tot de nevoie el mântuit nu-i
La iubiţii lui. Toţi zeii-l plâng. Poseidaon
Singur ţine mânie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i.

Opera Apartinand Mihai Eminescu | | Nici un Comentariu »

« Pagina anterioară — Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech