Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.

Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Iubirea ma apara,
de aceea port
fruntea sus, in exil printre oameni.
Cand ziua decade si cand, spre apus,
Cumpana linistita se-nclina,
o, atuncea, de sus,
primesc o tristete senina.

Ochii mei in extaz ratacesc
spre adancul fantanii unde stelele scapara.
O, de al stelelor dor ma topesc
si m-as duce la ele,
dar Iubirea ma apara.

Cu graiuri nebune ma cheama,
in lunci, cantatoare Undine.
Si cand sa le ajung, Piaza Rea
ma trage la dansa : la mine, la mine !
Dar ma insoteste acel Cineva,
Iubirea, pururi cu mine.

(“Pe-o gura de rai “, 1943)

Aşezaţi la masa Tăcerii
în regatul necunoscut
Poeţii frâng pentru noi
Pâine curată
stropită
de Rouă cerească…

Morţii cu morţii, se spune,
şi viii cu viii!
Dar ştim noi oare
care sunt morţii
şi care sunt viii?

Un Poet mai mult
Dincolo…
Un Poet mai puţin
aici

La plecarea
în regatul tăcut
Poetul ne lasă
un cânt de Iubire
necunoscut…

Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân� nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare …
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine …
Din când în când tresare şi şade … parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!

Uite, fiule,-o poveste
Ce o port de-un car de ani
Şi-ncă nu s-a arătat
Unul care să-mi dea bani
Că i-o zic – ţi-aş lua o pâine,
Să îţi treacă până mâine
Foamea asta de poveşti…
Numai nu cumva să-mi creşti.

Un fiu iubitor, odată,
Care se înţelegea
Tare bine cu-a lui mamă,
O pierdu. Biata de ea,
Într-o zi se-mbolnăvi
Şi, ştiind că va muri,
Se rugă în ceas târziu,
S-aibă grijă de-al ei fiu,
Domnului.
El i-a trimis,
Alb, un înger.

Ca prin vis,
Îngerul îi spuse-aşa:
-Tot o plângi pe mama ta,
Zi şi noapte, plângi şi plângi…
Lacrimile, să le strângi,
Te-ajut, o voi învia.
Dar adu-mi, să ard tămâia,
Foc.
Şi-anume din întâia
Casă ce nu avu morţi.

Bătu fiul pe la porţi
Toata vremea, în zadar.
Nu era casă măcar
Făr’ un mort, făr-un străbun
Să nu fi plecat la Domnul…
Dar să nu le stricăm
Somnul,
Căci povestea-i la sfârşit.
Fiul, iată, a zâmbit
Pricepând cât fu de prost :

Toate au pe lume-un rost.

Viaţa însăşi e-o minune…
Te trezeşti că te-ai născut
Şi apoi adormi la loc
Într-un vis cum n-ai avut.

Mai frumos de-atât, îţi zic –
Aţipişi? –
Nu e nimic…

(dupa o poveste populară albaneză)

Când auzirăm astfel de cuvinte,
Cu toţii am rămas de lemn-tănase !
Să nu cunoască domnul presedinte
Că dânsa este rromă de mătase ?!

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.

În tine-mi pun toată speranţa
Şi-ţi zic:
– De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul –
Trecutul, cu morţii de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,
Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom –
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în ţara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Şi-Albastrul din zări…
Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Şi laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…

(1908)

Să lăsăm să cadă cuvintele
Numai ca fructele, numai ca frunzele,
Numai cele în care moartea s-a copt.
Să le lăsăm să cadă
Aproape putrede,
Abia îmbrăcând în carnea lor
Osul sfânt.
Sâmburul gol desfăcut,
Ca din veştezi nori luna,
Poate s-ar furişa spre pământ…