Ai vrut să viu, şi am revenit.
Căsuţa albă mă primeşte
Zâmbind din pragu-i înflorit.
Şi lacul, care oglindeşte
Un colţ din cerul infinit,
Mă recunoaşte, deşi chipul
Mi-l văd în ape-mbătrânit!
Uite, cireşii din livadă,
Din umbra-n care stau pitiţi,
Ce blând s-apleacă să mă vadă!
O, câte crăci le-am rupt cu zmeul,
Cu câte pietre-n ei n-am dat,
Dar toate toamnele trecute
O primăvară le-a-ngropat!
Şi câinele de lângă vatră,
Bătrân şi el, m-a-ntâmpinat
Neliniştit, dar nu mă latră.
Pădurea, parcă de aramă
În toamna care s-a lăsat,
Pe glasul vântului mă cheamă.
Ca nişte păsări ostenite
Se strâng un stol de amintiri,
Şi-un val de tainice simţiri
În ochi o lacrimă-mi trimite…
Podoaba florilor e moartă,
Dar tot e veselă grădina
Amurgu-şi tremură lumina
În frunza duzilor din poartă.
Aici e bine. Simt că viaţa
Mi-ar curge lină şi cuminte;
Aici e bine. Mă simt tânăr
Naiv şi bun ca mai-nainte.
Da, tot mi-e scump aicea: casa,
Grădina, câmpul şi pădurea.
Dar ce gând rău îmi strigă-n taină:
Că fericirea e aiurea?!
Dar, boala poeziei este nelecuită:
Ai zis şi tu-n viaţa-ţi un singur adevăr;
Dovadă la aceasta e muza-ţi cea pocită,
Şi versurile tale, care se trag de păr.
De-atâta vreme lumea îşi bate joc de tine,
Şi-n loc să pui silinţă a scri ceva mai bine,
Din zi în zi mai tare te văz că şchiopătezi.
Ce doctor aşa mare poate să se găsească,
De a ta nebunie să te tămăduiască,
Sau cel puţin să facă în proză să visezi?
Când ti se-agata luna de bluza ca o brosa
visez ca esti o halta din caramida rosa
în care trenul intra aproape senzual.
Dar nu stiu, impiegatul din tine se revolta
sau poate simlti pindarul pindind dinspre recolta
de tii cu miini de febra pacatul la semnal?
Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.
Ne spune : « Să trăieşti i-atît de bine !
Sînt liberă ! Văzduhu-i atît de pur!”
In zbor de te-aş putea urma pe tine
Pasăre mică, aş dispare-n azur.
Cît de mult să mai văd din nou aş vrea
Acea străbună Dunăre albastră ,
Şi munţii înalţi acoperiţi cu nea,
Ce s-au aurit sub raza cerească !
Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.
Mi-aş dori ca printre trestii alergîng
Prin lăstăriş şi prin iarba înaltă
Să mai revăd pîrîul drag lunecînd
În pădurea atît de-nmiresmată.
Acolo fetişcanele din sat
Mergeau după apă în zori de zi;
Iar mierla de prin frunzişul bogat
Le saluta prinzînd a ciripi.
Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.
Iar apoi – dar cît ar fi de frumos-
Aş vrea s-o văd, într’un vis depărtat,
Pe mama lucrînd şi cîntînd voios
Lîngă roata de tors, ca altădat’ !
Pentru mine păstraţi sacre secrete
Plăcute-amintiri de lacrimi udate
Ca petale albe de margarete,
Ca mărgăritare, picături mate.
Înşir-te mărgăritărele
Aşa cum se-nşiră zilele
O pasăre, din rămurele,
Îşi povesteşte iubirile.
(în româneşte de Ciprian Doicescu).
La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în cand
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cantec de lăcuste.
În soare spicele îşi âin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.
(1920)