Vine, vine, fara seama
Fara sa gandesti la el
Si din firea-ti ta prea calma
Te transforma in alt fel.

Î-ti da forta si caldura,
Î-ti da viata si dorinta,
Te indeamna si te fura
Sa nu ai defel cainta.

Ganduri, ganduri, te framanta
Si te lasa fara grai,
Î-ti simti inima cum canta,
Te trezesti direct in RAI.

Iar cand visu-ti izbaveste
Te ridici si cazi pe spate,
Î-ti tragi sufletul de peşte
C-o sa-ncepi din nou si poate …
Nu vorbi, ci doar gandeste !

(13.feb.1999)

Eu cer ceva,
Ceva mai bun.
Tu-mi dai candva,
Dar nu acum.

Tu-mi ceri ce vrei,
Io-ti dau ce am.
Ce-ti dau, tu iei,
Dar vrei ce n-am!

” Va voi ridica la rangul de copac,
spus-a Dumnezeu ierburilor blajine,
iata, in primavara care vine,
cresterii voastre nu voi mai pune capac. ”

” Sa nu credeti in el, e un fagaduitor,
zise titirezul care se-nvartea la radacina lor.
Mie mi-a promis ca o sa ma faca om,
cu ciubotele, o comoara de om. ”

Dar un grec, un esop, auzindu-l grai :
” Daca Dumnezeu si-ar implini cuvantul, ce-ar mai fi ?
Fapta lui pentru ambitiosi e tagada
si spusa e ademenire, e incercare, e nada. ”

(“Intunecatul april “, 1937)

am inlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita,sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
incerc sa-l incant
cu vant cucu vant.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vant
Frig in ochi ii arunc
din ulcioare de cucuta
ii dau sa bea,
ulcioare de foc ii intind
pe pat cu cuie il culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamant
arunc peste el
si stele fumegande
si focuri crescande …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii.

Văd prin ochean malul şi colibele.
Dar unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii
şi uraganul nebun, îmbătat de victorii?

Înecatul a cuprins marea în braţe,
a înfăşurat-o în uragan ca-ntr-un şal de mătase
şi s-a tot dus sub zodii mai norocoase.

Văd copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare
şi aud cîntînd turturele.
Dar unde e noaptea şi unde sînt preţioasele stele?

Spînzuratul a luat noaptea pe umeri,
a îndopat buzunarul cu recile juvaeruri
şi a tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.

Nu ai crezut
că poţi învinge doar atunci
când renunţând la orice armă,
vei lupta cu propria imagine
pentru eliberarea ta.

Nu te vei mai putea privi
în oglinzile care să te arate
slab sau trufaş,
neînfricat sau laş,
după dorinţă…

Ţi s-a mai spus,
dar nu ai crezut…

În ţara fără de oglinzi,
“care îţi va mai fi chipul?”,
te vei întreba atunci
încă o dată şi vei afla
dacă vei lăsa răspunsul
să vină de la sine…

Ce vei avea de pierdut,
când căutarea va fi
singura realitate posibilă?

Care este drumul,
se-ntreabă cel care merge
fără să ştie, pe singurul drum,
pe care poate s-ajungă?…

Unde să ajungă,
dacă el este deja acolo,
chiar dacă nu poate încă să ştie
că este câştigătorul?

Ce competiţie este mai de temut
decât aceea în care tu
eşti singurul concurent îndârjit?

Dar cum mai poţi lupta
când adversarul poartă,
drept amuletă,
doar chipul tău?

“Alungă toate speranţele”, ţi s-a spus,
pentru a putea să speri cu adevărat!
Dar, spune-mi, la ce mai este bună speranţa
pentru cel care are deja totul?
Sau cunoaşterea drumului de întoarcere,
pentru cel care a ajuns?…

– De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!…

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!…

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

Cot-cot-cot,
Cot-cot-cot,
Fac si eu ce pot, ce pot
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Puii să-mi impac…

Ciugulesc,
Mă zbârlesc,
Si mi-i chem, mi-i chem mereu,
Ca nu-i las,
Nici un pas,
Far’de mine, eu.

Si le-adun
Ce-i mai bun –
Si seara, cu drag, le spun
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Basme să-i impac.

Clonc-clonc-clonc,
Clonc-clonc-clonc,
Si-i adorm apoi asa,
Incalziti
Si paziti
Sub aripa mea.

Puii mamii, pui,pui,pui,
Are cloşca şapte pui:
Cinci pestriţi, unul bălţat,
Numai unul e moţat
Şi curat şi încălţat.

– Spune-mi, puiule, şi mie
De ce-ţi face numai ţie
Mama ta, ciorapi şi ghete,
Şi îţi leagă moţ în plete?

Oare frăţiorii tăi
Sunt aşa de proşti şi răi,
Sau că poate mama ta
O fi leneşă, ori rea?

Spune puiul: – Mama mea
Nu-i nici leneşă, nici rea,
Dar e tristă, vai de ea,
Căci îi fac ruşine multă
Fraţii mei şi n-o ascultă,
Că de-i cheamă, fug pe-afară,
Şi de-i prinde, plâng şi zbiară,
Şi de-aceea-s nespălaţi
Şi desculţi şi nemoţaţi.

Dar eu stau cu mama mea
Şi mi-e drag s-ascult de ea;
Şi de-aceea sunt moţat
Că-s cuminte şi curat.