că poate să apară şi iată-l întîmplarea
voinţa mea tot una aşa precum am spus
copilăria dulce ca mierea şi ca floarea
şi timpul abstracţiune de nevăzut de sus
sărutul o verigă prin care-l leg de mine
şi aripi tot mai grele ah! maculat omăt
eu singur scutur crinul de iz şi de stamine
o bulă de lumină se-ntoarce îndărăt

Vedeţi cum autorul(sau poate un copist)
n-a pus nici punct nici virguli în textu-acesta trist.

(1963)

Asemenea calugarilor, care
la zarea lumanarii ani de- a randul
recopiau pe pergamente- nscrisuri
pe care, fara- a le pricepe noima,
le asezau in rafturi prafuite
ca pe- un tezaur de -ntelesuri sacre
ce aveau sa iasa la iveala tocmai
peste- un adanc amar de veacuri,-
si eu
Iti copiez in sufletul meu textul
obscur, din care nu- nteleg o iota.

Doamne, aseaza- ma acum in raftul
ce mi-a fost destinat, si- n asteptarea
luminii care- o sa ma- nvapaieze
candva, ca pe un manuscris de pret!

Miresme plutitoare în stinse cafenele
si în geamii cu turle de rosu bigi-bigi
tutunul se ascunde în pipe si’n masele
pe rafturi dorm pisicii si se trezesc covrigii

în portul de sineala rasuna geamandura
mari sticle de mastica în pivnite adorm
penite klaps, borcane cu vechi serbet de mure
se’ngramadesc pe mese intr’untrecut diform

în atelierul serii cad stele pe podele
si bufniti vin în taina sezand pe vazistas
un scrasnet de metale rasuna’n giurgiuvele
tarcovnicii incearca în strana straniu glas

pe tavi de-alama lucii vin osti de baclavale
si-un bric saluta luna la Tulcea în ostrov
la un pahar de vorba cu tuica si taclale
m’asteapta ca un pase poetul L. Dimov.

Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?

Pluralismul  tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.

Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?

Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.

Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.

Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.

Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.

Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.

Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.

Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.

N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.

C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
o iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

Ştiu unde
Nu ştiu de unde,
Nu ştiu de ce
Şi nu ştiu
Pentru ce merit
Dumnezeu te-a trimis
Pe buzele mele.

Un stingher,
Alt stingher
Nu pot face doi.
Geru-i ger,
Leru-i ler,
Fără noi.

Ninge să despartă cifrele şi mirii,
unu şi cu unu nu se mai fac doi,
tabla adunării, tabla înmulţirii
ne trimit acasă, singuri amîndoi.

Şi vor fi consilii de juris-prudenţă
şi vom duce-n braţe cositor topit.
şi voi scrie-o carte numai decadenţă
ale cărei titluri au şi-ncărunţit.

Trec pe lîngă tine ţipătoare trenuri
botezate-n templul prăfuitei gări
şi de fiecare te-ndoieşti şi tremuri
şi la geamul negru speriată sări.

Cîte brazde tulburi pasul meu răstoarnă
în împotrivire veşnic să mă scald
dar acum, că totul a intrat în iarnă,
vreau să-ţi fie bine, vreau să-ţi fie cald.

M-ai uitat cu totul, nu te mai ţin minte,
n-am avut răbdare, n-ai avut noroc,
între noi, femeie, nu au loc cuvinte,
felinarul nostru a fost pus pe foc.

Tu, îmblînzitoarea stărilor de lună,
tu, zămislitoarea stărilor de gri,
cum suporţi întreaga linişte comună,
cînd erai născută spre a mă iubi.

Unul şi cu unu nu mai vor să facă,
nu mai vor să facă niciodată doi,
tabla adunării tremură săracă,
s-a mutat întreaga lume între noi…

Umbre fără forme s-au urcat pe ringuri,
vînturile iernii caută răspuns,
unu minus unu fac doi oameni singuri,
unu minus unu, asta am ajuns.

(iunie, 1980)