Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!

Nu, nu suntem un vis, o intimplare,
un lut de sine insusi framintat.
Ci ne-a zidit o Forta creatoare,
o-Ntelepciune fara de hotare.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne ‘nduplecat.
Ci noi avem un duh si-o libertate
Si-o inima ce pentru ceruri bate.
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
N-ar fi simtit in veci de veci tarina
Surisul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstapinul mina
sa umple-n noi de simtamint fintina-
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Avem cu noi Scriptura ca dovada,
avem minuni si semne ne ‘ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu sa-L vada
sa stea In fata Lui pe baricada!
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu-i calea noastra vesnic insorita,
nu-i viata totdeauna un palat.
Dar o traim, caci merita traiti,
cind, peste lumea asta marginita,
Exista Dumnezeu cu-adevarat!
Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevar s-a revelat.
Isus e-n noi, lumini si iubire.
Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Exista Dumnezeu! Ce minunat!

Pe cararile razlete
dintre zimbet si suspine,
ti se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapada
ghiocelul in april,
daca n-ar fi ochi sa-l vada ?
daca totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roada,
sorb si string in ei culoare
pentru vara urmatoare
embrionii
din begonii,
daca totul e-o-ntimplare ?
Pentru cine-si tese-n casa
haina pala
de vestala
cu luminie de diamant
floarea alba de mireasa,
daca totul e neant ?
Pentru mintile obtuze
de bondari si buburuze ?
Pentru fluturii ce sboara
in zig-zaguri pe afara ?
Oare viespile ursuze
sunt initiate-n arta ?
oare barzaunii trupesti,
plini de miere pe musteti,
sunt sensibili,
sunt estei ?
Oare-ar sta flamind bondarul
de n-ar fi subtil decorul
si nu si-ar abate sborul
in gradinile bogate,
daca florile de crin
n-ar fi … proportionate ? …
n-ar avea acea prestanta
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare si nuanta
de la alb pin’ la carmin ?
Nu cumva pretind … culbecii
sa dezvolte-atitea specii
rozele is liliecii ?
Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un inger din Eden,
care-aduce-n valea mortii
o inalta marturire
in culoare,
in proportii,
in mireasma
si-n desen.
Omule cu mintea plina,
du-te-o clipa in gradina,
treci prin vaile-inflorite
si te uita la sulfina,
la bujori, la margarite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din carare,
la naframa de matase
ce ne-o darue ciclama !
Lasa-te sa te desfete
ochii-adinci de violete,
clopoteii cu trei cupe
si narcisele trompete !
Si ia seama !
Daca inima-ti ramine
ca un bulgar, ca o piatra,
ca un bolovan in vatra …
leapad-o !
zdrobeste-o-n coiburi !
Sparge-o pe ilau cu dalta !…
Si apleaca-te in ruga
sa ceri alta !

Dar de simti o-nseninare,
un suris si o blindete,
care vine
sa te-aline
de povara,
de tristete,
tu apleaca-te si spune:
„Surioara,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atita frumusete,
e atita gingasie
intr-o floare ?”
„Pentru cine ?…
Pentru om !
Pentru voi Fauritorul
si-a ascuns in floare dorul,
in petalele de aur
de fior si de lumina,
ca in opera divina
sa cunoasteti
AUTORUL … „

Nu sunt pe cale
numai petale
ofrande pale
de trandafiri…

Dar stim ca spinul
si-a pus rubinul
chiar si pe crinul
primei iubiri!

Nu ne-aduc anii
numai Betanii,
dulci spovedanii
in vreun apus.

Dar stim ca ura
si-a-ntins masura,
varsandu-si zgura
si pe Isus!

Si nu-i prea lesne,
cu serpi la glezne,
carari prin bezne
a-ti netezi.

Dar scris e doara
ca-ntai e seara
si noapte-amara.
Si-apoi e zi!

Prin sălcii vântul se frământă,
La nesfârşit fixându-şi straiul,
Ca fata, ce de mijloc frântă,
Işi bate rufele cu maiul.

Deposedat, se-mpleticeşte
In propria-i intimitate,
Ca fata ce, livid, roşeşte,
C-o prinzi cu poale suflecate.

Ca salcia ce nu mai scapă
De vânt, prin vânturi despletită
E fata, pân’ la brâu în apă,
Ce te atrage în ispită.

Când te-am văzut urcai pe scări spirale
Ţinându-te cu mâinile-amândouă.
Un vânt sufla-n tangaje triviale
Făcându-mi vechea pestilenţă, nouă.

Cu-n simţ arid, avid cerşeam să plouă,
Conturu-ţi ud, abise sculpturale,
Clipa s-o facă, despicată-n două,
Să-nţelenească-n lumi imateriale.

Stârneai un vânt cu izuri de furtună,
Predominant, adus la exaltare
De muta, implacabila-ţi chemare…

La baza scării, gânduri când se-nturnă,
Chemarea ta căzu, inoportună :
La ce te-aştepţi ? Nimic nu-i nou sub soare!