O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetltuieşte buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Mângâie-mă cu mina ta cea copilarească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu un miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc pe după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinteşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Căci Dumnezeu
Mi-a dat să scriu
Aceste rânduri.
Credeam,
Numai să privesc.
Le public,
Şi poate,
Din umbra unei terase,
Într-o după-amiază
Tăcută, cu soare,
Va trece o pasăre,
Departe,
Ca printr-un parc…
Gândeşte-te atunci
La fastuosul basm.
Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie –
De vânt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie.
O umbră mormăind păşeşte…
E om… atât, şi e destul…
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El – om flămând, eu – om sătul.
Dar vezi… m-a ocolit acuma…
El s-a temut mai mult, mai mult, – săracul…
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul…
Cadavrul impozant pe catafalcul falnic,
Sub gaza de argint visa în astă sală…
Iar sânul ei pierdut în mortuara gală
Pe veci oprit înmărmurise falnic.
Sezonul verii s-a finit
De serenadele albastre…
De reverii ascunse-n astre…
– Poema care s-a sfârşit.
Sezonul iernii s-a ivit
De cum ninsoarea-n geamuri bate…
De depărtările-ngheţate…
– Poema care a venit.
Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă,
Vino, vin!
Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare,
Poezie, sau destin.
În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume,
Vino, vin!
Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră,
Poezie, sau destin.
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint
Stam singur în cavou… si era vint…
Si scirtiiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig
Stam singur lângă mort… si era frig…
Si-i atirnau aripile de plumb.
I
Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii…
Unde toate sunt ştiute…
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.
II
Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti…
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.
« Pagina anterioară