Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu.
Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare
curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu.
Tăcere apăsătoare stăpânea pământul
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.

N-avea să-mi spună
nimic pământul? Tot pământu-acesta
neindurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?

Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea – indoielnic şi supus –
şi pe sub glii ţi-am auzit
a inimei bătaie zgomotoasă.

Pământul răspundea.

Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi.
Şi trupul moale ca de în curat
şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,
fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.

Prin sat trec sanii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.

Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum.

Ciobanii întârziaţi pe uliţi simt
ca cei cari s-au culcat
au clipe de tămâie şi de in
curat.

Curat.

(1921)

Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu stiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.

O toamnă va veni cîndva tîrziu,
Cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd
şi strîns vei atîrna de mine cum atîrnă o cunună
de flori uscate
de stîlpul alb de marmoră al unei cripte.

O toamnă va veni şi-o să-ţi despoaie
de primăvară trupul, fruntea, nopţile şi dorul
şi-ţi va răpi petalele şi zorile
lăsîndu-ţi doar amurgurile grele şi pustii.

O toamnă va veni şi maşteră
din toate florile ce le-ai avut vreodată
numai pe-acelea n-o să ţi le ia,
ce-o să le-aşterni peste mormîntul tuturor,
acelora, care se duc pe veci
cu primăvara ta.

(Vol. Poemele luminii, Sibiu, 1919)

Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde
printre roze: în cimitirul unde
cîteodată dragostea însoreşte
albele pietre.

Calm se-ndrumă spre cumpănire totul.
Zi şi noapte trag înjugate vremii,
amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă
paşi deopotrivă.

Se măsoară, se cîntăreşte rodul
de argilă, visul şi umbra verii,
şi povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.

Dacă din poveşti adevăr rămîne
că trăim prin imponderabil cei vii,
poate să mai umble cuvînt că trupul
este-o povară?

Greu e numai sufletul, nu ţărîna.
Căci, cenuşa noastră, iubito, poate
fi pe talgere cîntărită cu vreo
cîteva roze.

• Acrostih bilingv
• Apocalipsa
• Curriculum vitae
• De apoi
• Dilema
• După revolutie
• În memoria
• Interpretare
• Lui Eminescu
• Mă cert cu Dumnezeu
• Metamorfoza
• Numai duminica
• Platonic
• Retrospectiv
• Sfîrsitul lumii

Doamne, cum de mai poti rabda
nelegiuirea din gradina Ta?

Traim in haos,
fara iubire,
n-avem nici rost,
nici mantuire,
cuprinsi de setea de marire.
Sintem ca fiarele din jungla
care pe care sa ajunga,
nimicnicia nu se-ascunde
si raul peste tot patrunde.

Ucide mina,
plinge gindul,
se infioara tot pamintul
si stelele din cer jelesc
blestemul nostru pamintesc.

Poate e timpul de pe urma,
dar Mielul s-a-naltat din turma
si nu vad jertfa ce-ar putea
sa-nduplece miniia Ta,
ce-o simt ca vine in curind
precum in Carte,
fulgerind.

… Toate le-aud
Şi-auzul încă mi-i crud.
Clopotul sângelui molatec, rotund
ţine veştile care nu mai pătrund.

Ţine veştile de la stea,
să n-ajungă în inima mea,.
Ţine veştile de la şerpii de casă,
Şi-n amiaza cuprinsă mă lasă
să cad şi s-adorm profund,
clopotul sângelui molatec, rotund.