N-aş vrea ca după moarte să-nvii
în alt tipar de om sau animal,
sau floare cu petale străvezii,
ci-aş vrea să trec în regnul mineral.

Să fiu bucată rece de granit,
ascuns filon de marmură să fiu,
să-mi dorm, în fine, somnul liniştit
sub straturi suprapuse mai tarziu.

Eu n-o să simt rozându-mă izvoare,
şi peste-un veac o mână de artist
va nemuri minuni strălucitoare
din trupu-mi fără linişte şi trist.

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea
şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
dar parcă bolta merită vreo stea,
şi totuşi câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi iarăşi clipele de-acum
şi gândurile bune câte ţi le-am dat,
dar parcă merită noroiul de pe drum
petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele,
care rămâne pururea curat
şi după ce milos i-a sărutat
leprosului, pe uliţă, picioarele…

Trebuie să plec astă-seară
sau mîine. Un înger de pară
lîngă patul meu va veni :
scoală-te, nu zăbovi.

Îngere, lasă-mă pe pămînt.
Strînge-ţi aripile pline de vînt
şi priveşte :
totu-nfloreşte şi creşte.

Lasă-mă să-mi mai trec umbra pe-aici,
peste ape-n tremur şi potici,
Să culeg flori, să-mpletesc cununi…
Iată, nu cer multe minuni.

Ia o ramură şi prefă-o-n femeie,
Du-o-naintea dumnezeului tău să steie ;
ea va răspunde nevinovată
despre viaţa mea toată.

Frumoase-s câmpiile vieţii,
frumoasă primăvara de aur;
ci eu se cuvine să plec înainte
de-a-ntomna în pădure.

Se cuvine să plec înainte
de-a vedea miezul zilei,
când nu s-au copt încă perii vărateci
şi grâul nu sună.

Frumoase-s câmpiile vieţii.
Întorc capul să mai văd încă o dată
ceea ce ani în şir am privit;
ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd.

Pe calea aceasta numită Cuvânt
eu merg cu capul plecat, şi parul în vânt.
Sunt pâinea cu sare şi albul ştergar
ce pe masă sunt pregătite de dar.
Şi-naintea voastră, în strigăt,
pieptul glasului îmi dezvelesc:
Sunt vinovată că încă iubesc!
Sunt vinovată că Luna încă răsare
cu rouă împletită din Lumină de Soare
să lumineze în urmă, prin ani şi vecii,
întunerece mii.
Sunt vinovata hăitaşilor mei
că-n goană de întunerec către lumină
sunt fără de vină.
Sunt vinovata vinovaţilor mei
dezlănţuiţi în hoarde de zmei,

căci lumină fiind dintr-o Lumină mai mare
Iubirea iubirilor noastre-i fără hotare.
Pe calea aceasta numită Cuvânt
eu merg cu capul plecat, cu părul în vânt.
Sunt vinovată că încă trăiesc.
Şi în tăcere, cu alte glasuri am întrebat:
-Sunt vinovată că v-am iertat!?

Iartă Măicuţă,
călcâiul aprins de miezul pământului!
Setea o potolesc pulberi de fluturi.
Fruntea destăinuie
braţele purtătoare de rod
iar adevărul verde-i lumii blestem
şi ochiului meu închisoare de ape…
Cununi n-am ştiut împleti.
Păzitoare sunt mieilor…

Despre mrejele pescarilor.

Era supărată, şi tristă tare era.
Si cum sta pe mal, ascultând în triluri voiase
învolburatele ape mănoase,
din jocul de lumină cel cu iubire făcut,
o picatură de rouă pe inima ei a căzut .
-Tu eşti regina peştilor, cei pescuiţi?
A intrebat Roua celor iubiţi.
– Da Tată Ceresc!
– Vino să te pescuiesc!
– Tată Ceresc, sunt pescuită de Iubirea iubită!
– Vino atunci să pescuim împreună
unde lumea toată s-adună…
Iţi dau năvoadele mele să pescuieşti în toamnă cu ele.
Iar cel ce crede pe hulitori
în bună măsură va fi asemenea lor.
Minciuna crezând de Adevăr te desparţi
şi plata este pentru măsură,
căci fiecare pescar plasa sa are,
din fir de lumină,
ori din întunerec ce doare…
Cât despre Dreptate altă cale nu este
decât ori să o vinzi
ori să mori pentru ea,
şi după faptă-i şi răsplata ta!
Ea este una în sine, şi una-i ceea ce este!
Se face scară de rouă pentru piciorul cel bun
şi piatră, grea de încercare, pentru hulitorul nebun.
Ea aşa este şi aşa fii-va mereu…
Poţi muri de tot laş, ori trăi ca un leu.
Calea cea dreaptă una doar este,
să mori din Iubire e o veche poveste…
Dar cele iubite trăiesc împreună!
De-s bune ori rele în cerc separat se adună.
Si fiecare alege ceea ce vrea,
cerc de lumină ori noaptea cea grea…
Vino de pescuieşte, cu pace şi nea!

Doamnelor şi Domnilor,
de milioane de ani
nu s-a schimbat nimic!
Lupii sfâşie, oile mai plâng
şi Păstorii lupii înfrâng!
Când mor stelele ning
albe paseri,
liniştite,
răbdătoare…

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
– O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
– Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.