Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrând, se vede, să mă mustre:
În colibile lacustre,
Stând pe scaunul cioplit
De-un druid, eu fui podoaba
Tribului întreg; şi-mi fu
Drag pe-atunci. O vezi şi tu:
Eu şi cu Dalvine roaba,
Fost-am de-un etrusc isteţ
Peste lac în luntre-aduse.
El sub laviţe-avea puse
Multe altele de preţ,
Cari pe-acele vremi senine
Artă şi minuni erau!
Astăzi hârburi poate stau,
Bietele, pe-un raft cu mine!
Şi din toate şi-a ales
Capul cetelor ilire
Un ulcior să nu te mire
Că suspin aşa de des
Un ulcior, şi-o roabă, biata!
Văd trecând pe-aici femei,
Şi-mi evoc mândreţea ei,
Şi-n etern slăvi-voi fata
Cea de-acum opt mii de ani!
Poate, albele ei oase,
Din nămolul apei scoase,
Poţi şi tu cu doi-trei bani
Să le vezi aici, străine,
Ori altunde-n vrun muzeu.
Am pierit, şi ea şi eu,
Când din văile vecine
Au venit arcaşii goi,
Mulţi şi tari, zvârlind tăciunii.
Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,
Însă cei mai mulţi pieriră.
Şi de-atunci, pe fund de lac
Şi-astăzi părţi din mine zac.
Iar pe câte le găsiră
Le-au adus aici, punând
Ciob la ciob ca să mă-nchege.
Ah, dar ce pot înţelege
Câţi îi văd pe-aici trecând?
Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost:
Eu, ce-ntr-alte vremi am fost
Ultima putinţă-n artă.
Şi desenul meu! Uşor
C-un cărbune de pe vatră
Mult mai bine-l fac pe-o piatră
Azi copiii-n jocul lor!
Tu ai sufletul mai larg,
Scapă-mă! Ce chin ai stinge,
Dacă-n lături m-ai împinge
Ca să cad şi să mă sparg!
Cât m-a-nduioşat ulciorul!
Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,
Însă ce puteam să fac?
Să mă vază păzitorul,
Iar a doua zi, fatal,
Să m-arăte prin ziare:
Un nebun, pe cât se pare,
În muzeu, şi-un criminal!
Şi-am întors fără speranţă
Ochii şi-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în şir
Acele de siguranţă.
Fragedă, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blanzi din pământ
şi-ai cerului zei o mie.
Creanga belşugului, necontenit
scuturată de noi, rodească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
| Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase… |
| Leanca: La Hanu Dracului… |
| Jud.: Ştiu… Lasă-mă să-ntreb. |
| Leanca: Plătim licenţa, domn’ judecător… |
| Prevenitul: Oleo! |
| Jud.: Tăcere! |
| Leanca: …E păcat pentru mine, domn’ judecător… |
| Jud.: Lasă-mă să te-ntreb… |
| Leanca: Te las… |
| Jud.: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, ce reclami de la prevenitul Iancu Zugravu? |
| Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, saru’ mâna, domn’ judecător, eu sunt o fomeie sârmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine… De-aia şi pusesem de gând de la sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucăţică de pâine, şi nu ne mai dă mâna să plătim licenţa. |
| Prevenitul: Licenţa o plăteşte domn’ Mitică. |
| Leanca: Domn’ Mitică?… să fie al dracului care minte? |
| Jud.: Tăcere! Nimini n-are voie să vorbească până nu-l întreb eu. |
| Leanca: Dacă zice dumnealui că domn’ Mitică!… Eu, domn’ judecător, săru’mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu! |
| Jud.: Nu e vorba de asta!… Spune cum s-au petrecut lucrurile şi ce reclami de la prevenit? |
| Leanca: Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn’ Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn’ Tomiţa zicea să-l iau în birje… |
| Jud.: Pe cine să iei în birje? |
| Leanca: Clondirul… că zicea… |
| Jud.: Cine zicea? |
| Leanca: Domn’ Toma… se sparge… |
| Jud.: Cine se sparge? |
| Leanca: Clondirul, domn’ judecător! |
| Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bârâi?… Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit? |
| Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn’ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească… (Cu obidă.) Că eu sunt o fomeie sârmană, şi e păcat! vine dumnealui gol puşcă şi bea până se face tun, şi pe urmă, dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemeneşte cu chinoroz şi vrea s-o tulească, s-a căzut peste tarabă şi s-a făcut praf. |
| Jud.: Ce s-a făcut praf? |
| Leanca: Clondirul cu mastică; şi pe urmă vrea să fugă. |
| Jud.: Cine? |
| Leanca: Dumnealui. |
| Jud.: Ei, ce pretinzi? |
| Leanca: Onoarea mea şi trei chile de mastică prima… |
| Jud.: Bine; şezi şi taci. |
| Leanca: Care vine dumnealui… |
| Jud.: Taci! |
| Leanca: Tac, da… |
| Jud.: Taci odată! |
| Leanca: Am tăcut. |
| Jud.: Iancu Zugravu! Ce ai d-ta să răspunzi la pretenţiile reclamantei? |
| Prevenitul (e afumat şi pronuntă foarte îngălat): Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de musterii. Eu zic… daca domn’ Mitică… |
| Jud.: Cine-i domn’ Mitică? |
| Leanca: Domn’ judecător, uite, săru’mâna, ş-acuma e beat… |
| Jud.: Taci! nu te-ntreb pe d-ta. (Către prevenit:) Cine-i domn’ Mitică? |
| Prev.: Domn’ Mitică?… nu-l cunoşti pe domn’ Mitică? (Râzând ironic.) Al dracului domn’ Mitică! |
| Jud.: Vorbeşte serios! Cine-i domn’ Mitică? |
| Prev.: Care va să zică, domn’ Mitică de la pricepţie. (Cu un zâmbet de fină intenţie.) Pricepi dumneatale acuşica cum vine vorba noastră. (Face cu ochiul.) |
| Jud.: Ce-are-a face domn’ Mitică? |
| Prev.: Dacă i-a plătit licenţa. |
| Leanca: Să fie-al drac… |
| Jud.: Taci! (Prevenitului:) Nu e vorba de licenţă, e vorba de clondirul cu mastică. |
| Prev.: A căzut de pe tejghea, domn’ judecător; era pe margine. |
| Jud.: Cine l-a-mpins? |
| Prev.: Piaza rea, fincă zicea că cheamă vardistul… Eu nu vream, că sunt comersant… |
| Leanca (dându-i cu tifla): Comersant de piei de cloşcă. |
| Jud.: Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu tifla! |
| Prev. (vesel): Bravos, domn’ judecător! ai văzut şi dumneatale acuşica ce pramatie e dumneei? |
| Jud.: Nu-ţi permit să fii necuviincios aici!… (aspru) M-ai înţeles? |
| Leanca (veselă): Hahaha! bravos, domn’ judecător!… să spuie ce comert învârteşte… |
| Jud. (mai aspru): Taci, că te dau afară! |
| Prev.: Hahahaha! Brav… |
| Jud. (foarte aspru): Răspunde! ce comerţ faci d-ta? |
| Prev.: Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi. |
| Jud.: Da’ de chinoroz cum a venit vorba? |
| Prev.: Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon, la ficsonomia obrazului… |
| Leanca: Să mă sperii? N-ai venit odată cu căciula umplută cu chinoroz…? |
| Prev.: Las-o p-aia! aia-i altă căciulă! (Judelui:) Aia a fost la politică… nu-nţelege dumneei… fomeie… |
| Jud.: Bine, toate bune, dar de ce vii beat la judecătorie? |
| Prev.: (obidit): Dacă n-am aminteri coraj, domn’ judecător!… |
| Jud.: Destul. |
| (Condamnă pe prevenitul Iancu Zugravu la sapte lei despăgubire civilă şi doi lei cheltuieli de judecată.) |
| Leanca: Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mâna, nereperată, cum remâne? |
| Prev. (maliţios): Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică! |
„Moftul român”, 1893, 21 februarie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)
Cu Treptele supui văditei gale
Sfânt jocul în speranţă, de pe sund,
Treci pietrele apunerii egale
Supt văile respinse, ce nu sunt.
Ţi-e inima la vârste viitoare
Ca şarpele pe muzici înnodat,
Rotit de două ori la mărul-soare,
În minutare-aprins – şi încrestat.
Cică un măgar, odată,
Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Şi la târg.
Însă-acuma se-arătă
Şi un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.
Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaş,
Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraş,
Căscă ochii, mulţumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care aşezaţi
Fură…
Şi doi băieţei.
Şi ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toţii,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea…
Tot pe spinare.
Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-şi luă avânt…
Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !
“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?
Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiţi
Şi urechile pleoştite,
Ce vrea?
Să-l compătimiţi?”
“Moale-i ca o mămăligă”,
Mai zise în gândul său
Puricele…voinicuţ,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ţi-l înviorez!”
Da’-l pişcă aşa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget,
“Dobitocul”,
Luând una peste gură
Şi, pe spate,
Alte şapte:
“Na, ca să te înveţi minte,
Să-mi mai verşi oala
Cu lapte!”
(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)
Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;
Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.
Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu.
Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei
Sunt cel care-ţi invidiază
pământul
sub care stai,
căci ţi l-ai aşternut pe tine
furându-mi-l, călcând în vârful degetelor
(precum umblai când îmi păzeai de larmă
somnul);
tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
Şi mi-ai furat pământul
sub care trebuia eu să m-aştern.
Nu ţi se potriveşte, în zadar.
E prea mult şi prea greu
Şi, totuşi, l-ai îmbrăcat
Şi nici n-ai mai întors capul
să te priveşti în oglindă.
Am urcat in trenul vietii plangand
Intr-o zi de noiembrie cenusie;
Undeva pe malul Muresului serpuind,
Intr-o gara mica, pustie.
Aveam si eu un bilet in buzunar,
Ce mi l-au pus parintii la plecare
Asa cum l-au primit si ei – in dar –
Si nu stiam ca-i scris pe el: „PIERZARE”!
Pe cele doua sine: timp si spatiu,
Pornii, calatorind spre nicaieri –
Sa sorb din cupa vietii cu nesatiu
Si parca m-am urcat in tren, ca ieri.
Si leganat de rotile grabit,
Lasai in urma atatea statii dragi:
Gradina – cu ciresele ‘negrite,
Padurea, cu potecile cu fragi;
La fiecare varsta cu-a ei toane,
Cand ma-nfierbantam mai mult la joc,
Eu auzeam un scurt: „Sus in vagoane”
Si trenul o lua din nou din loc�
Grabit lasai in ulita pustie,
O minge, ce din carpe mi-am facut,
O undita din ac si gamalie,
Bat de alun si ata de cusut.
Lauta cu arcusul din tuleu
Si sania din iernile cu nea,
Si trotineta prietenului meu
Pentru ca eu, nu o avem pe-a mea.
Lasai o gradinita cu jucariile ei,
Cateva scoli co colegii mei
Iar trenul pe sine zbura –
Spre unde? Spre ce? Nu conta.
Dupa vreo douazeci de statii prin ani,
Cand frunzele cad din castani,
O voce-mi spuse domol:
„Biletul, pentru control!”
Era un conductor bland
Ca soarele diminetii,
O Carte in mana tinand:
„Mersul trenurilor vietii!”
M-a intrebat, parca-l aud si-acum,
C-o voce ce vibra ca si vioara,
De unde vin? Si unde-i al meu drum?
Treceam cu trenul meu� prin Timisoara.
M-am desteptat atunci ca dintr-un vis,
Cautand biletul meu prin buzunare
Dar am vazut ca „IAD” pe el e scris!
Si-am plans atunci cu lacrime amare.
El mi-a promis ca n-o sa m-amendeze,
Ca nu-I aceasta slujba ce-a primit –
Ci sa trezeasca, sa avertizeze,
Sa dea bilete rosii, gratuit!
Dar ca in urma vine, nemilos,
Un controlor cu chipul fioros;
Pe sapca are ca emblema-un craniu,
Iar vocea lui suna taios si straniu:
„Cei ce nu aveti bilete rosii ci viza ‘gratie’
Veti cobora cu mine la prima statie!”
Eu il priveam si-l ascultam nauc
Si pentru prima data intrebarea:
De unde vin? Si unde-o sa ma duc?
Se ridica vijelios ca marea.
El mi-a vorbit din nou cu duiosie
Si sub lumina razei de lanterna,
Primi biletul de culoare purpurie,
Chelmac, via Golgota, viata eterna!
Mi-a spus daca biletul am schimbat,
Indata ce in gara-o sa sosim,
Sa schimb si trenul c-un accelerat
Din Timisoara� spre Ierusalim!
Si-acel conductor bland a disparut;
Si mi-l mai aminteam, doar dupa nume;
Dar si eu tot conductor m-am facut
Impartasind aceeasi misiune.
Si de-atunci pe diferit rute
Calatoresc mereu, neobosit,
Sa-mpart bilete inca nevandute,
Bilete pentru ceruri, gratuit!
Pe calatori cu trupul obosit,
Ce nu stiu unde merg caci dormiteaza,
Caut sa-i trezesc strigand necontenit:
„Biletele va rog. Vesnicia urmeaza! Vesnicia urmeaza!”
Black snow was falling. The tree line
shone when I turned to see –
I had wondered long and silent,
alone, trailing memory behind me.
And it seemed the stars, fixed as they were,
ground their teeth, a stiffened nexus,
an infernal machine, tolling
the halted hours of conciousness.
Then, a thick silence descends,
and my every gesture
leaves a comet tail in the heavens.
And I hear evey glance I cast
as it echoes against
some tree.
Child, what were you seeking there,
with your gangly arms and pointed shoulders
on which the wings were barely dry –
black snow drifting in the evening sky.
A horizon howling, far from view,
darting its tongues and anthracite,
dragged me forever down the mute row,
my body, half naked, sliding from sight.
In distances of smoke the town afire,
blazing beneath the planes, a frigid pyre.
We two, forest, what did we do?
Why did they burn you, forest, in a toga of ash –
and the moon no longer passes over you?
From the book „Bas-Relief with Heroes”
english translation by Thomas Carlson and Vasile Poenaru.
Pagina următoare »