Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrând, se vede, să mă mustre:
În colibile lacustre,
Stând pe scaunul cioplit
De-un druid, eu fui podoaba
Tribului întreg; şi-mi fu
Drag pe-atunci. O vezi şi tu:
Eu şi cu Dalvine roaba,
Fost-am de-un etrusc isteţ
Peste lac în luntre-aduse.
El sub laviţe-avea puse
Multe altele de preţ,
Cari pe-acele vremi senine
Artă şi minuni erau!
Astăzi hârburi poate stau,
Bietele, pe-un raft cu mine!
Şi din toate şi-a ales
Capul cetelor ilire
Un ulcior să nu te mire
Că suspin aşa de des
Un ulcior, şi-o roabă, biata!
Văd trecând pe-aici femei,
Şi-mi evoc mândreţea ei,
Şi-n etern slăvi-voi fata
Cea de-acum opt mii de ani!
Poate, albele ei oase,
Din nămolul apei scoase,
Poţi şi tu cu doi-trei bani
Să le vezi aici, străine,
Ori altunde-n vrun muzeu.
Am pierit, şi ea şi eu,
Când din văile vecine
Au venit arcaşii goi,
Mulţi şi tari, zvârlind tăciunii.
Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,
Însă cei mai mulţi pieriră.
Şi de-atunci, pe fund de lac
Şi-astăzi părţi din mine zac.
Iar pe câte le găsiră
Le-au adus aici, punând
Ciob la ciob ca să mă-nchege.
Ah, dar ce pot înţelege
Câţi îi văd pe-aici trecând?
Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost:
Eu, ce-ntr-alte vremi am fost
Ultima putinţă-n artă.
Şi desenul meu! Uşor
C-un cărbune de pe vatră
Mult mai bine-l fac pe-o piatră
Azi copiii-n jocul lor!
Tu ai sufletul mai larg,
Scapă-mă! Ce chin ai stinge,
Dacă-n lături m-ai împinge
Ca să cad şi să mă sparg!
Cât m-a-nduioşat ulciorul!
Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,
Însă ce puteam să fac?
Să mă vază păzitorul,
Iar a doua zi, fatal,
Să m-arăte prin ziare:
Un nebun, pe cât se pare,
În muzeu, şi-un criminal!
Şi-am întors fără speranţă
Ochii şi-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în şir
Acele de siguranţă.
Fragedă, inima ni s-a frânt.
Prielnici de-acum ne fie
zeii cei blanzi din pământ
şi-ai cerului zei o mie.
Creanga belşugului, necontenit
scuturată de noi, rodească.
O, ce poveste copilărească:
cum ne-am văzut, ne-am iubit.
| Judele de ocol: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase… |
| Leanca: La Hanu Dracului… |
| Jud.: Ştiu… Lasă-mă să-ntreb. |
| Leanca: Plătim licenţa, domn’ judecător… |
| Prevenitul: Oleo! |
| Jud.: Tăcere! |
| Leanca: …E păcat pentru mine, domn’ judecător… |
| Jud.: Lasă-mă să te-ntreb… |
| Leanca: Te las… |
| Jud.: Care va să zică, d-ta Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, ce reclami de la prevenitul Iancu Zugravu? |
| Leanca (cu emoţiune treptată): Eu, să trăiţi, saru’ mâna, domn’ judecător, eu sunt o fomeie sârmană, Dumnezeu mă ştie cum mă chinuiesc pentru o pâine… De-aia şi pusesem de gând de la sfântu Gheorghe să las prăvălia, care nu mai poate omul de atâtea angarale pentru ca să mai mănânce o bucăţică de pâine, şi nu ne mai dă mâna să plătim licenţa. |
| Prevenitul: Licenţa o plăteşte domn’ Mitică. |
| Leanca: Domn’ Mitică?… să fie al dracului care minte? |
| Jud.: Tăcere! Nimini n-are voie să vorbească până nu-l întreb eu. |
| Leanca: Dacă zice dumnealui că domn’ Mitică!… Eu, domn’ judecător, săru’mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu! |
| Jud.: Nu e vorba de asta!… Spune cum s-au petrecut lucrurile şi ce reclami de la prevenit? |
| Leanca: Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat, şi clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn-atunci cu birja de la domn’ Marinescu Bragadiru din piaţă, încă chiar domn’ Tomiţa zicea să-l iau în birje… |
| Jud.: Pe cine să iei în birje? |
| Leanca: Clondirul… că zicea… |
| Jud.: Cine zicea? |
| Leanca: Domn’ Toma… se sparge… |
| Jud.: Cine se sparge? |
| Leanca: Clondirul, domn’ judecător! |
| Jud. (impacientat): Femeie, ce tot bârâi?… Răspunde odată lămurit la ce te-ntreb eu! Ce pretinzi d-ta acuma de la prevenit? |
| Leanca (cu volubilitate): Onoarea mea, domn’ judecător, care m-a-njurat dumnealui, pardon facu-ţi şi dregu-ţi, şi mi-a spart clondirul, că nu vrea să-mi plătească… (Cu obidă.) Că eu sunt o fomeie sârmană, şi e păcat! vine dumnealui gol puşcă şi bea până se face tun, şi pe urmă, dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemeneşte cu chinoroz şi vrea s-o tulească, s-a căzut peste tarabă şi s-a făcut praf. |
| Jud.: Ce s-a făcut praf? |
| Leanca: Clondirul cu mastică; şi pe urmă vrea să fugă. |
| Jud.: Cine? |
| Leanca: Dumnealui. |
| Jud.: Ei, ce pretinzi? |
| Leanca: Onoarea mea şi trei chile de mastică prima… |
| Jud.: Bine; şezi şi taci. |
| Leanca: Care vine dumnealui… |
| Jud.: Taci! |
| Leanca: Tac, da… |
| Jud.: Taci odată! |
| Leanca: Am tăcut. |
| Jud.: Iancu Zugravu! Ce ai d-ta să răspunzi la pretenţiile reclamantei? |
| Prevenitul (e afumat şi pronuntă foarte îngălat): Eu, domnule judecător, dumneaei zice, pardon, iar ai venit, mă porcule? că dumneaei n-are niciodată o politică vizavi de musterii. Eu zic… daca domn’ Mitică… |
| Jud.: Cine-i domn’ Mitică? |
| Leanca: Domn’ judecător, uite, săru’mâna, ş-acuma e beat… |
| Jud.: Taci! nu te-ntreb pe d-ta. (Către prevenit:) Cine-i domn’ Mitică? |
| Prev.: Domn’ Mitică?… nu-l cunoşti pe domn’ Mitică? (Râzând ironic.) Al dracului domn’ Mitică! |
| Jud.: Vorbeşte serios! Cine-i domn’ Mitică? |
| Prev.: Care va să zică, domn’ Mitică de la pricepţie. (Cu un zâmbet de fină intenţie.) Pricepi dumneatale acuşica cum vine vorba noastră. (Face cu ochiul.) |
| Jud.: Ce-are-a face domn’ Mitică? |
| Prev.: Dacă i-a plătit licenţa. |
| Leanca: Să fie-al drac… |
| Jud.: Taci! (Prevenitului:) Nu e vorba de licenţă, e vorba de clondirul cu mastică. |
| Prev.: A căzut de pe tejghea, domn’ judecător; era pe margine. |
| Jud.: Cine l-a-mpins? |
| Prev.: Piaza rea, fincă zicea că cheamă vardistul… Eu nu vream, că sunt comersant… |
| Leanca (dându-i cu tifla): Comersant de piei de cloşcă. |
| Jud.: Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu tifla! |
| Prev. (vesel): Bravos, domn’ judecător! ai văzut şi dumneatale acuşica ce pramatie e dumneei? |
| Jud.: Nu-ţi permit să fii necuviincios aici!… (aspru) M-ai înţeles? |
| Leanca (veselă): Hahaha! bravos, domn’ judecător!… să spuie ce comert învârteşte… |
| Jud. (mai aspru): Taci, că te dau afară! |
| Prev.: Hahahaha! Brav… |
| Jud. (foarte aspru): Răspunde! ce comerţ faci d-ta? |
| Prev.: Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor, am deschis tombolă cu obiecte la Moşi. |
| Jud.: Da’ de chinoroz cum a venit vorba? |
| Prev.: Am vrut numai s-o speriu c-o stric (face cu ochiul) pardon, la ficsonomia obrazului… |
| Leanca: Să mă sperii? N-ai venit odată cu căciula umplută cu chinoroz…? |
| Prev.: Las-o p-aia! aia-i altă căciulă! (Judelui:) Aia a fost la politică… nu-nţelege dumneei… fomeie… |
| Jud.: Bine, toate bune, dar de ce vii beat la judecătorie? |
| Prev.: (obidit): Dacă n-am aminteri coraj, domn’ judecător!… |
| Jud.: Destul. |
| (Condamnă pe prevenitul Iancu Zugravu la sapte lei despăgubire civilă şi doi lei cheltuieli de judecată.) |
| Leanca: Da, domn’ judecător, onoarea mea, săru’ mâna, nereperată, cum remâne? |
| Prev. (maliţios): Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică! |
„Moftul român”, 1893, 21 februarie; vol. Momente (1901), Momente, schiţe, amintiri (1908)
Cică un măgar, odată,
Fu-‘ncărcat de un cioban,
Cu de toate.
Asta e,
De vreo două ori pe an,
Cum dau zorii, plini de sârg,
Se duceau cu de-ale oii,
Împreună,
Şi la târg.
Însă-acuma se-arătă
Şi un purice-ordinar,
Ce sări de pe cioban
Pe bătrânul lui
Măgar.
Rămânând ascuns o vreme
Sub bagajul uriaş,
Într-o cută, undeva,
Puricele, prin oraş,
Căscă ochii, mulţumit,
Sub umbrarul unei piei,
Peste care aşezaţi
Fură…
Şi doi băieţei.
Şi ce mai trăgea măgarul,
De să cadă în drum, lat,
Chiar când se-ntorceau cu toţii,
Fără grabă,
Către sat.
Căci era căldură mare,
Ce-l ardea…
Tot pe spinare.
Seara,
Pe când descărcară,
Puricele-şi luă avânt…
Să încremenească-n clipa
Revenirii
Pe pământ !
“Care va să zică, el,
Cât era de mititel,
Duse ăst bagaj, pe tot?
Păi, atunci,
Acest netot
Ce se lasă din picioare,
Cu genunchii îndoiţi
Şi urechile pleoştite,
Ce vrea?
Să-l compătimiţi?”
“Moale-i ca o mămăligă”,
Mai zise în gândul său
Puricele…voinicuţ,
Apoi,
Ca un titirez,
“Stai că ţi-l înviorez!”
Da’-l pişcă aşa de bine,
Că, la-ntâia smucitură,
Scoase-un răget,
“Dobitocul”,
Luând una peste gură
Şi, pe spate,
Alte şapte:
“Na, ca să te înveţi minte,
Să-mi mai verşi oala
Cu lapte!”
(inspirată de povestirea cu acelaşi nume, de Emil Gârleanu)
Am urcat in trenul vietii plangand
Intr-o zi de noiembrie cenusie;
Undeva pe malul Muresului serpuind,
Intr-o gara mica, pustie.
Aveam si eu un bilet in buzunar,
Ce mi l-au pus parintii la plecare
Asa cum l-au primit si ei – in dar –
Si nu stiam ca-i scris pe el: „PIERZARE”!
Pe cele doua sine: timp si spatiu,
Pornii, calatorind spre nicaieri –
Sa sorb din cupa vietii cu nesatiu
Si parca m-am urcat in tren, ca ieri.
Si leganat de rotile grabit,
Lasai in urma atatea statii dragi:
Gradina – cu ciresele ‘negrite,
Padurea, cu potecile cu fragi;
La fiecare varsta cu-a ei toane,
Cand ma-nfierbantam mai mult la joc,
Eu auzeam un scurt: „Sus in vagoane”
Si trenul o lua din nou din loc�
Grabit lasai in ulita pustie,
O minge, ce din carpe mi-am facut,
O undita din ac si gamalie,
Bat de alun si ata de cusut.
Lauta cu arcusul din tuleu
Si sania din iernile cu nea,
Si trotineta prietenului meu
Pentru ca eu, nu o avem pe-a mea.
Lasai o gradinita cu jucariile ei,
Cateva scoli co colegii mei
Iar trenul pe sine zbura –
Spre unde? Spre ce? Nu conta.
Dupa vreo douazeci de statii prin ani,
Cand frunzele cad din castani,
O voce-mi spuse domol:
„Biletul, pentru control!”
Era un conductor bland
Ca soarele diminetii,
O Carte in mana tinand:
„Mersul trenurilor vietii!”
M-a intrebat, parca-l aud si-acum,
C-o voce ce vibra ca si vioara,
De unde vin? Si unde-i al meu drum?
Treceam cu trenul meu� prin Timisoara.
M-am desteptat atunci ca dintr-un vis,
Cautand biletul meu prin buzunare
Dar am vazut ca „IAD” pe el e scris!
Si-am plans atunci cu lacrime amare.
El mi-a promis ca n-o sa m-amendeze,
Ca nu-I aceasta slujba ce-a primit –
Ci sa trezeasca, sa avertizeze,
Sa dea bilete rosii, gratuit!
Dar ca in urma vine, nemilos,
Un controlor cu chipul fioros;
Pe sapca are ca emblema-un craniu,
Iar vocea lui suna taios si straniu:
„Cei ce nu aveti bilete rosii ci viza ‘gratie’
Veti cobora cu mine la prima statie!”
Eu il priveam si-l ascultam nauc
Si pentru prima data intrebarea:
De unde vin? Si unde-o sa ma duc?
Se ridica vijelios ca marea.
El mi-a vorbit din nou cu duiosie
Si sub lumina razei de lanterna,
Primi biletul de culoare purpurie,
Chelmac, via Golgota, viata eterna!
Mi-a spus daca biletul am schimbat,
Indata ce in gara-o sa sosim,
Sa schimb si trenul c-un accelerat
Din Timisoara� spre Ierusalim!
Si-acel conductor bland a disparut;
Si mi-l mai aminteam, doar dupa nume;
Dar si eu tot conductor m-am facut
Impartasind aceeasi misiune.
Si de-atunci pe diferit rute
Calatoresc mereu, neobosit,
Sa-mpart bilete inca nevandute,
Bilete pentru ceruri, gratuit!
Pe calatori cu trupul obosit,
Ce nu stiu unde merg caci dormiteaza,
Caut sa-i trezesc strigand necontenit:
„Biletele va rog. Vesnicia urmeaza! Vesnicia urmeaza!”
Dineoare un guzgan,
Politicos cetăţan,
Pre guzganul de câmpie
L-au poftit la prânz să vie,
Că nu tot mereu lăcuste,
Ce mai bun ospăţ să guste
Pe vărgat, frumos covor
Aşternut-au masa lor;
Las să giudice oricine
Cât li-au fost atunci de bine
De confeturi şi de pui
Fărmăturile adună,
Însă pănă a fi sătui
Deodată uşa sună;
Asta-i umple-atât de frică
Încât pofta li să strică
Cetăţanul sprintinel
Scapă, ş-altul după el
Iată tropotu-ncetează
Şi guzganii iar s-aşază.
Cetăţanul, mângâiet,
La ţăranul spăriet
Zice: En apucă, frate,
Să mai roadem la bucate!
Dar acest-au zis: Destul
De astă masă eu-s sătul,
Vino mâne tu afară
De-i gusta ospăţ de ţară.
Tupilat într-un ungheri,
Nu am masă de boieri,
Nime însă ca aice
N-a veni ca să ni-o strice,
Şi de fărmături sărace
Îndopa-ne-vom în pace.
Eu te las cu sănătate,
Eu voi şegi cu frica-n spate,
Nici mai delicată masă
Care-apoi pe nări să-mi iasă!
Tăcând, c-un, semn opresc trăsura:
Tăcut mă sui. Alt semn mai fac,
Plecăm făr-a deschide gura.
Birjarul, eu şi caii tac.
Căci dobitoacelor cu minte
Degeaba le mai ţii un spici,
Când ele fără de cuvinte
Pricep mai repede un bici.
Vreau să vorbesc, dar cu nebunii
În falansteru-n care unii
Sunt mari poeţi şi mari tribuni.
Deci: hai la casa de nebuni!
Îmi iese doftorul.—Dă-mi pace!
Cu cei mintoşi eu n-am ce face,
Ş-aş vrea pe toţi să-i pot uita:
Venit-am nu la dumneata…
În jurul meu se-ntinde un petec de grădină
Cu flori şi pomi, amestec de umbră şi lumină;
Iar printre ele falnici, încet, nepăsători
Păşesc, albind ca spectri, superbii visători.
În fund, tot alb ca dânşii, salcâmul înfloreşte
Nebun şi el, mirosu-i în vânt îl risipeşte.
Jos la tulpina-i largă, sub desu-i coveltir,
Stă neclintit un tânăr c-o faţă de martir.
Privire mai senină şi mai pătrunzătoare,
Mai multă bunătate pe-o buză zâmbitoare,
O frunte mai măreaţă, pe care cu fiori
Priveşti un cer cu raze şi totuşi plin de nori,
O faţă mai cu farmec, o faţă mai oglindă
De-naltă cugetare şi de simţire blândă,
Şi totul gingaş, palid, electro-străveziu…
Eu n-am văzut-o-n viaţă şi nu pot s-o descriu.
M-apropii. Cătătura-i pe loc mă pironeşte.
Rămâi într-o uimire. El galeş mă priveşte;
Ş-un glas ce te străbate prin timbru-i fecioresc
Răsună: Vii la mine. O ştiu şi te iubesc.
Când pentr-ntâia dată
În lumea vinovată
Al Tatălui cuvânt
S-aduc o viaţă nouă
M-a pogorât, ca rouă
Din stele pe pământ,
Căzui mâhnit pe pălămidă,
Căzui pe frunză cu omidă,
Căzui pe buruieni cu spini,
Şi roua cea dumnezeiască
Din bălării făcu să crească
Lămâi şi rodii şi măslini!
Acuma pentr-a doua oară
Din ceruri Tatăl mă coboară.
Căci răul bântuie mai reu;
Mai rău ca orişicând alt’ dată
Icoana lumii e scăldată
De sângiuri fără Dumnezeu!
M-arăt, strigând să stângă
Văpaia cea nătângă
A groaznicului tun…
Vorbesc, şi-ndată gloata
Mă-mpinge’ la Golgoata
Şi ţipă că-s nebun!
Aştept Caiafii să m-apuce,
Aştept să-nfigă iar pe cruce,
Să-ndoape cu oţet pe Crist.
Prin chin solia-mi se-mplineşte,
Prin moarte-mi omul se-nnoieşte,
Şi tu-mi vei fi evanghelist.
D-aci vor înceta războaie,
Cel tare n-o să mai despoaie
Şi nu va mai răbda cel slab;
Ştiinţă, artă ş-avuţie,
Unite-n pace prin frăţie,
Vor curge dintr-un singur jgheab.
În cer m-adastă plata.
Piroanele sunt gata.
Loviţi, loviţi, mereu!
Mă doare, şi-s ferice,
Căci răstignit aice
Mă-ntorc la Tatăl meu!…
Un nu ştiu cine, scund, grăscior,
Buzat, cu faţa de bujor,
Spre noi înaintează
Şi-mi zice: “lasă-l că-i ursuz!
El tot posteşte ca Isus
şi veşnic aiurează.
Dar nu te tulbura. Pe-aice tot ce este
E numai visul meu, pe toţi eu vă visez.
Dormind vă născocesc, vă ţes ca-ntr-o poveste”
— Dar ce eşti tu?
— Ce-s eu? Mă cheamă Chichirez.
A-ţi spune tocmai ce-s, nu prea găsesc cuvinte.
În vis, sunt un nebun, de nu m-aş deştepta;
La faptă, când nu dorm, sunt sănătos la minte
Ş-am un stomac de lup când are ce mânca.
Să te mănânc sau nu? Ba. Fii acum pe pace.
În vis eu sunt sătul şi nu m-auzi urlând.
Nebunii sunt hrăniţi, ş-a fi nebun îmi place,
De nu m-aş deştepta, căci adormii — flămând
Ce adormire, vai! Când trupul aţipise,
Atunci visez că trec pe lângă un brutar.
Sunt altfel om cinstit, dar ce să faci cu vise?
În vis, îmi pare rău, furai ca un tâlhar.
O jimblă-o şterpelii. Mă prinde şi m-apucă.
Plecăm la comisar. Mă judecă pen vis.
Un poliţai visat nu-i oare o nălucă?
O palmă îi cârpesc, şi dânşii m-au închis.
Eu îi priveam cu haz, ştiind că visu-i glumă,
De nu m-aş deştepta, flămând aşa cum fui;
Pe-un Cuza de-aş visa, eu îl înjur de mumă,
Ba şi-l omor în vis. E vis. Ce-i pasă lui?
Un mare tărăboi urmează dup-aceea:
Toţi zbiară că-s nebun, şi ţup! aici m-aduc…
Că-i vis, o ştiu, aşa-i, dar nostimă-i ideea
Pe cetăţeni flămânzi să-i duci la balamuc!
De-atunci mănânc ticnit; am carne, pâine, poame,
Un singur rău: în vis mă satur îndestul
Ş-apoi visez c-adorm visând că-mi este foame,
Grozav!… Dar iar visez că mă deştept sătul.
Eram flămând. Acum petrec şi-s prea ferice.
Mai râd de cei nebuni, mai râd de mutra ta:
Eşti cam posac. De-ai fi aievea, eu ţi-aş zice
S-adormi şi tu. Ha, ha! De nu m-aş deştepta!
A! Iată cineva mai potrivit cu tine:
Moşneag posomorât cu nasul tot pe sus.
Ce vis ciudat! eu, bre, m-aş mulţumi mai bine
Pe-un Capşa să-l visez decât p-alde Isus!
El pleacă, iar bătrânul, un chip de moaşte sfântă,
Surâde şi-mi întinde o mână de schelet;
Dentâi şopteşte-n aer, privind cu ochii ţintă
În zarea dintre arbori, ş-apoi mă-ntreabă-ncet:
— L-ai auzit, ce dulce şi mângâios vorbeşte?
— Vorbeşte cine? unde-i?
— Nici tu n-ai auzit?
Eşti surd şi tu ca dânşii! Pe toţi vă-nnebuneşte
Materia cea brută, pe toţi v-au asurzit!
Urechea-ţi nu-i ureche! Tu nu ştii c-ai în tine,
Ascuns în fundul minţii, pitit în duhul teu,
Un alt auz ce-aude din sferele senine
Pe spirite, pe îngeri, pe însuşi Dumnezeu!
Tu n-o ştii, căci ţărâna te-nlănţuie-n cătuşă,
Căci sufletu-ţi robeşte robia cea mai grea,
Căci lutu-i puşcărie, din care n-ai vro uşă,
Silit a sparge zidul de vrei să ieşi din ea!
Tu nu-l auzi sărmane? şi câte el mai spune!
E fiul meu, pe care în luptă la Vidin
Un glonţ îl răpusese, şi totuşi —o, minune!
Din ceasul morţii sale trăieşte mai deplin.
Îl vezi acum? Priveşte-l!
— Nu-l văd.
— Orbire crudă!
Eşti unul dintr-aceia ce jură pe tipic
În lume să nu ştie, sub soare să n-audă
Decât ce-nvaţă-n şcoală: o buche şi nimic!
Prin văzul căpăţânei eşti vita, care crede
Că firea dat-au ochii să vezi cum să mănânci!
La om e ochiu-n suflet, privind ce nu se vede:
Mai rază decât raza, el trece şi prin stânci!
Nu-l vezi? E chipeş, mândru, cu nimbul tot lumine,
O frunte-cer sub care doi gemeni curcubei
Cunună două stele ce m-aţintesc pe mine
Şi vin a se răsfrânge duios în ochii mei.
Sub stele… ah! ce zâmbet! Când peatra lăcrimează,
Din lacrima-i neştearsă se face-un stalactit;
Dar va zâmbi ş-o peatră, de i-ar fi dat să vază
Cum dânsul îmi zâmbeşte de când ne-am despărţit.
Şi gura-i se deschide; răsuri şi crini s-arată:
Sunt buze-n cari îmi pare că văd întregul mai!
Iar ca parfum — cuvântu-i se-ntinde şi mă-mbată:
Ce-i muzica la oameni la îngeri este grai…
*
De fiu-său el îmi vorbea,
Iar eu vedeam pe fie-mea,
Dentâi lucind ca o scânteie
Apoi ca pasere de-argint
Plutind uşor către pământ,
Şi iat-o zână de femeie!
De fiu-său când îmi vorbea,
Eu auzeam pe fie-mea,
Dentâi ca unda-n depărtare,
Apoi un tril, apoi un cânt,
Sunând din cer pân’ la pământ
Şi răsunând în sărutare!
De fiu-său el îmi vorbea,
Dar eu eram cu fie-mea,
Şi sufletu-mi în fericire,
Zburând într-un nespus avânt,
Îmi lasă corpul pe pământ
Rostogolit în nesimţire!
De-atunci o duc ca şi-nainte:
Privesc ce unii dreg,
Ascult ce alţii spun,
Urăsc pe cei crezuţi cu minte,
Şi nu pot să-nţeleg,
Că n-am ajuns nebun!
Şi-n trup şi-n spice viaţa grea s-adună
şi, fără să păstrăm vreo amintire,
eu şi cu iarba, sora mea cea bună,
voioase creştem peste cimitire.
Deasupra noastră cerul întretaie
cărări de stele, fără să ne vadă,
şi pentru amîndouă-aceeaşi ploaie
din ochii lui albaştri o să cadă.
Şi eu şi iarba ne-nchinăm la soare ;
de-a lungul primăverilor visăm,
si-i ducem zării triste la picioare
tot aurul pe care i-1 furăm.
Ni-i dragă lumea pururea frumoasă,
dar paiul vieţii noastre e subţire ;
şi eu şi iarba vom cădea sub coasă,
ca să ne căutăm prin cimitire.
Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul!
La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii!
Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul,
Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii.
Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă,
Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur.
Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă
Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!
Pagina următoare »