C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.

Bătălia s-a sfârşit, soldatul
rămas pitulat într-o mască
Undeva departe pământul geme
Gata să urle, gata să nască.

Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul gol şi morţii
Sufletele lor stau drepţi şi aşteaptă
Să intre-n rai în faţa porţii.

Soldatul din mască vede o floare
Şi vesel şi-o pune după ureche
Ce mândră, ce pură e lumea
Ce rea, ce urâtă, ce veche

Bătălia s-a sfârşit, soldatul
Ridică fruntea să vadă iarba
Ţiuie-un glonţ rătăcit
Şi-i sfărâmă tâmpla şi barba
Deasupra cerul gol şi soarele
În jur câmpul zdrobit de obuze
În mască soldatul nu mai are
Nici ochi să vadă, nici buze.

O! voi pe care-amorul
Cu focu-i v’a muncit,
Voi singuri ştiţi cum dorul
Te arde de cumplit.

Iubita e departe
De peptul meu aprins,
Şi sufletul meu arde
De dor, de foc nestins.

Zadarnic peptu-mi plânge
Adânc suferitor,
Ah! Dorul nu se stinge
În lacrime de dor.

O! voi pe care-amorul
Cu focu-i v’a muncit,
Voi singuri ştiţi cum dorul
Te arde de cumplit.

Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliţă trecând

Şi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând

Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.

Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,

Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat

Şi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înşirat,

Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins

Şi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,

Pus pe o saltea luxoasă, ş-alături pernă de puf,

Ş-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;

Iar bogatul, de departe, în pridvorul său şezând,

Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.

Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,

Se apropie de dânsul ş-începu a-l mângâia;

Bunioară ca copilul când vedea vrun mieluşel

Merge, îl îmbrăţişează ş-îl sărută frumuşel.

Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,

Întrebă: – Dar or îţi place cum e măgăruşul meu ?

– De minune ! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,

Şi alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.

– Ce fel ? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar ?

– Cum nu ? – Hoge îi răspunse – numai să mi-l dai şcolar,

Şi într-un an ţi-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.

– Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopseşti aşa prea,

E destul ca să vorbească limba care o ştiu eu,

Şi vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.

– Aşadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,

Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.

– Bine ! – îi zise bogatul – cum ştii tu, aşa să faci,

Numai despre plată spune-mi cu câţi galbeni te împaci.

– Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărăteşti,

Răspunzându-mi înainte jumătatea din aceşti;

Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la şase luni,

Când şi examen voi face, între câţi vei să aduni,

Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,

Ci pentru o-nvăţătură aşa auzită rar.

Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,

Încât scoase banii-ndată şi jumătate i-a dat,

Poruncind şi pe şcolarul să-l aibă în casa sa,

Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:

Pe salteaua lui să-l culce şi pe perna cea de puf,

Cum şi după prânz când doarme să-l apere de zaduf

Că el pe fiece lună îi va trimite mertic

Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.

După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris

Şi pe şcolarul cu Hogea împreună l-a trimis,

Femeia Hogii, cu masa care sta şi-l aştepta,

Şi din când în când pe poartă ca să vie se uita,

Văzându-l cu măgăruşul cel împodobit intrând,

Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.

– Dar ce e asta, bărbate ! îl întrebă ea pe loc.

El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,

Ş-îi răspunse cu amăruntul cum şi ce fel l-a tocmit,

Cum şi jumătate banii-nainte i-a primit.

– Dar or ţ-ai ieşit din fire ? zise ea, la el privind.

Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind ?

Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeşti

Şi la bătrâneţe tocma belele să pătimeşti ?

– Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,

Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.

E o vorbă: “Pân’ la anul câte căciuli nu rămân

Într-această-ntinsă lume pustii şi fără stăpân !”

Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,

Or cumva se bolnăveşte şi moare şcolarul meu.

Cu asemenea cuvinte şi cu alte Nastratin

Îşi mai împăcă nevasta şi se linişti puţin…