Ca un pom ce dă dă ploaie

Autor : Nicolae Văcărescu

Ca un pom ce dă dă ploaie
Şi pă lîngă el să moaie
Uscăciunea ce-l seca,Tocma-aşa fără-ndoială
Cu firească orînduială
Acum şi inima mea

D-o dumnezeiască ştire
Ş-au mai dat şi ea în fire
Ş-a-nceput a să-ndrepta.

Moise

Autor : Alexandru Macedonski

Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi când fură toţi,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tâmple-nguste,
Moise faţa şi-o ascunse între mâinile auguste.

Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemişcare şi cu ochii în pământ…
Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
,,Oare nu mai eşti tu Moise?” îi striga cu voce tare.

,,Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâşi să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuşi din piatra stearpă să ţâşnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al muşchiului covor?
Şi-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă duşmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restrişte nu mai este”… — Dar, tăcut,
Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Şi urcându-se în munte sub a serii străşnicie,
Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.

Sunt douăzeci de ani…

Autor : Nicolae Labiş

Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

Opera Apartinand Nicolae Labiş | | Nici un Comentariu »

Panait Cerna – Lista Opere

Autor : Panait Cerna


Opera Apartinand Panait Cerna | | Nici un Comentariu »

Rugă pentru neam – Păunescu

Autor : Adrian Păunescu

Doamne, Dumnezeul nostru,
Dă-ne nouă iarîşi rostul,
Dă-ne linişte şi milă,
Duh în trupul de argilă.

Dă-ne ţara iar în ţară,
Dă-ne dreptul să ne doară,
Dă-ne mamă, dă-ne tată,
Că ni s-au furat odată.

Dă-ne frate, dă-ne soră,
Ce din lanţuri Te imploră
Şi, într-o blîndeţe nouă,
Viaţa noastră dă-ne-o nouă.
(Româniada, 1993-1994 )

Mie mi-e somn

Autor : Alexandru Andrieş

Mă scol dimineaţa devreme
Şi mă uit totdeauna la ceas,
Pe urmă mă uit în frigider
Să văd ce-a mai rămas!

Da’ frigiderul meu e gol, desigur,
Nu ştiu cum fac că uit mereu!
E ora la care nu e curent
În apartamentul meu…

Şi mie mi-e somn…

Cobor apoi pe jos şapte etaje,
Da’ pe la 3 mă mai binedispun:
Un om urca şi avea şi bagaje,
Părea un om bun…

Scăunelul pliant e la mine,
Îl am cadou de la sora mea!
M-aşez pe el în staţie şi-aştept
Până vine ceva…

Şi m-apucă un somn…

Cântecele mele nu sunt la radio
Şi nici la televizor,
Prietenii mei îşi bat joc de mine
Şi mi-e ciudă de mor…

Dacă cumva deschizi aparatul,
Indiferent de oră, noapte sau zi,
E unul acolo care cântă mereu,
Imposibil să nu-l ştii!

Şi te-apucă un somn…

Egalii cu zero

Autor : Emil Botta

O arteră,
un aerian bulevard.
Şi la nr. 52
sorb din cupa vieţii şi eu,
necruţat de ani, de spate adus,
sorb rar şi visez
şi sînt altundeva,
la polul opus.
Şi visez Utopia
şi alte himerice.
Şi parcă prind grai
pereţii smintiţi,
vedenii colerice.
Şi, pierdut în oglindă,
mă înfioară
ochii pe care-i zăresc :
egalii cu zero,
altădată albaştri,
se făcură pe dată ca iadul.
Şi văd creieri de munte
şi urcuşul e greu,
sînt un trist alpinist,
Sisif sînt, al moliilor.
Şi cad şi recad,
un munte suind.

Opera Apartinand Emil Botta | | Nici un Comentariu »

Rondelul cupei de Murano

Autor : Alexandru Macedonski

Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.

În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin.
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.

E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.

Unei copile

Autor : Ion Luca Caragiale

Când erai micuţă-n şcoală,
Mi-era drag să fiu şcolar.
Azi, când tobă eşti de carte,
Azi m-aş prinde toboşar!
(Madrigal)

Destăinuirea

Autor : Ion Heliade Radulescu

I

Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, –
Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă
Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o câmpie
Albită de troiene şi toată-n vijelie,
Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
Lumina-i face groază şi celui îngheţat.

II

S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?
Nu ştiu… Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
Şi oricând călătorul pasul p-aci-şi va duce,
Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”

Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
Străin şi rece fie oricând aicea jos,
Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
Ca meteor de groază, comet prea fioros!

Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
Dincolo el de faţă să se vedească bine
Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.

Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?
Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.

III

Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
Spune ce e poetul în ast loc osândit,
Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.

Când cântă el, s-aude, veacurile răsună; .
Când se închină, cerul el îl coboară jos;
Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
Blândeţea-i e seninul acel mai luminos.

Ferice de acela pe care el slăveşte!
La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
În mână-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.

IV

Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cântare,
Luceferii lui raze de viaţă-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbeşte,
D-acolo aştept roua, balsam mântuitor;
Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
Şi înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
Rază de mângâiere l-a sa destăinuire…
E ceasul închinării! şi… omul stă smerit,

(1836)

Pagina următoare »
Hosting oferit de CifTech