Când scăzu al său prestigiu, răzvrătiţi când fură toţi,
Vrând să aibă glas profetic, suflet nalt de patrioţi,
Biblic vers pe buze moarte, zeu semeţ sub tâmple-nguste,
Moise faţa şi-o ascunse între mâinile auguste.

Preanţeleptul, de trei zile, în extazul lui de sfânt
Era stei de nemişcare şi cu ochii în pământ…
Credincioşi îi rămăsese vre o doi — dar fiecare
,,Oare nu mai eşti tu Moise?” îi striga cu voce tare.

,,Marea Roşie nainte-ţi zid de apă nu stătu?
Faraonul înăuntru nu-l făcuşi de s-abătu?
Oastea lui cea strălucită n-o târâşi să piară-n valuri
Cât din toată grozăvia numai oase zac pe maluri?

Nu făcuşi din piatra stearpă să ţâşnească alb izvor
Care-a curs ca râu de lapte pe al muşchiului covor?
Şi-n pustie, pe când foamea ne-a fost aprigă duşmană,
Nu ne-ai dat îndestularea când ne-ai dat cereasca mană?

Scoală — ceasul de restrişte nu mai este”… — Dar, tăcut,
Se-nălţă de jos profetul între-ai săi neîntrecut,
Şi urcându-se în munte sub a serii străşnicie,
Cu nori groşi de ceaţă albă se-mbrăcă pe vecinicie.

Sunt douăzeci de ani şi încă unul…
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.

Doamne, Dumnezeul nostru,
Dă-ne nouă iarîşi rostul,
Dă-ne linişte şi milă,
Duh în trupul de argilă.

Dă-ne ţara iar în ţară,
Dă-ne dreptul să ne doară,
Dă-ne mamă, dă-ne tată,
Că ni s-au furat odată.

Dă-ne frate, dă-ne soră,
Ce din lanţuri Te imploră
Şi, într-o blîndeţe nouă,
Viaţa noastră dă-ne-o nouă.
(Româniada, 1993-1994 )

Mă scol dimineaţa devreme
Şi mă uit totdeauna la ceas,
Pe urmă mă uit în frigider
Să văd ce-a mai rămas!

Da’ frigiderul meu e gol, desigur,
Nu ştiu cum fac că uit mereu!
E ora la care nu e curent
În apartamentul meu…

Şi mie mi-e somn…

Cobor apoi pe jos şapte etaje,
Da’ pe la 3 mă mai binedispun:
Un om urca şi avea şi bagaje,
Părea un om bun…

Scăunelul pliant e la mine,
Îl am cadou de la sora mea!
M-aşez pe el în staţie şi-aştept
Până vine ceva…

Şi m-apucă un somn…

Cântecele mele nu sunt la radio
Şi nici la televizor,
Prietenii mei îşi bat joc de mine
Şi mi-e ciudă de mor…

Dacă cumva deschizi aparatul,
Indiferent de oră, noapte sau zi,
E unul acolo care cântă mereu,
Imposibil să nu-l ştii!

Şi te-apucă un somn…

O arteră,
un aerian bulevard.
Şi la nr. 52
sorb din cupa vieţii şi eu,
necruţat de ani, de spate adus,
sorb rar şi visez
şi sînt altundeva,
la polul opus.
Şi visez Utopia
şi alte himerice.
Şi parcă prind grai
pereţii smintiţi,
vedenii colerice.
Şi, pierdut în oglindă,
mă înfioară
ochii pe care-i zăresc :
egalii cu zero,
altădată albaştri,
se făcură pe dată ca iadul.
Şi văd creieri de munte
şi urcuşul e greu,
sînt un trist alpinist,
Sisif sînt, al moliilor.
Şi cad şi recad,
un munte suind.

Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.
E dătătoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta închin.

În scânteierea-i de topaze
Cuprinde-al nemuririi vin.
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o susţin.

E arta pură, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, după talaze,
E sufletescu-avânt deplin,
Nu e de aur: e de raze.

Când erai micuţă-n şcoală,
Mi-era drag să fiu şcolar.
Azi, când tobă eşti de carte,
Azi m-aş prinde toboşar!
(Madrigal)

Peste un râu foarte mare
Şi repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
Mergând pe pod, cum să pare,
Unde-a călcat, n-a văzut,
C-atât s-a-mpiedicat tare,
Cât drept în râu a căzut.
Ş-începu să strige-n apă:
“Aoleu! mă înec! mor!
Vino, lume, de mă scapă,
Da-mi mână de ajutor!”
Un pescar, din întâmplare,
Care aci s-a aflat
Spre acestui scăpare
Degrab’ în râu s-aruncat,
Şi cu multă osteneală
Spre el tare înotând,
L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,
Coraj dându-şi strigând:
“Dă-mi mâna încoaci mai tare,
Întinde-o mai în grab’,
Să te scap de înecare.
Fii cu curaj, nu fii slab”
Pe “dă-mi” auzind prin unde,
Scumpul mult s-a supărat.
“Nu-ţi dau nimic”, îi răspunde.
Ş-în adânc s-a cufundat.

Chelia unchiului Ieronim Dan
vocea verisoarei Tita
în odaia cu tablita de tinichea “PTT”:
“Danes,, Danes,, numarusul septe”
sunci, slanini, carnati agatati de tavanul camarii
etajere pline cu colectii
de reviste prafuite
“Telegraful Roman”, “Oastea Domnului”, “Cosinzeana”
“Tara Noastra” si fotografia lui Octavian Goga
patata de muste
un inverosimil catus
pe frunzele caruia ne iscaliseram cu totii cu un varf de ac
(oh, cactusii de mai tarziu, în Mexico
si aici, în insula Oahu)
ojina la patru, cu Ionel Moldovanu venit de pe front
ceapa verde, ridichi, pita, cas si slanina
sticla de vin lacramand de raceala pivnitei
unchiul Ionel dregand un scaun în sopron
Bunica în fata sobei cu naframa neagra trasa pe ochi
invartind facaletul în mamaliga

pe inserat
Tata intorcandu-se dela plimbare
cu bastonul si cu un buchet de flori de camp

intr’un tarziu, ultimul autobuz inspre Targul Murasului
si luna plina ridicandu-se peste vii
dinspre Tigmandru