Puterea soarelui
Refuzând echilibrul cu noaptea,
Lumină neliniştitoare
Aşa cum binele pur este ameninţător,
Dovadă că omenirea
Şi-a condamnat la moarte
Nu atât criminalii,
Cât sfinţii.

Sã plângem patul de flãcãri, rozele de culcare
Azi rãsfoite cu pasiuni de ierbare.
O singurã arsitã unui poetic orgoliu;
Haitul stelelor ni se revarsã peste doliu.

De câteor mâini strânse voi nu ati trecut,
În leagãn speriat si mut,
Printre chemãrile spinilor
Ca veveriti în orga pinilor.

Vino sã-ngenunchem pe cer; împrãstiat de plecãri,
Corul miresmelor de întâie dimineatã,
Poate odatã,
Ca o ploaie de fluturi, de înfiorãri
Se va reîntoarce peste uitata viatã.

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

cine se ascunde în spatele surâsurilor mele
cine îmi adulmecă spaimele şi tristeţile de zi cu zi
cine stă în spatele oglinzilor în care îmi privesc chipul
torturat de amintirea unui viitor imprecis
cine şi-a uitat în poemele mele neliniştile indescifrabile
şi grimasele de împrumut
cine îşi îmbracă gesturile în conturul strâmb al trupului meu
cine scrie în locul meu
cuvinte mincinoase jilave şi nerecunoscătoare
delicate şi aspre
cine trăieşte în locul meu
viaţa aceasta pe care nu o mai recunosc?

Poemul acesta se scrie tîrziu
când au plecat cu totii sau nimeni nu e viu …

… dau să ies, dinlăuntru prin gură
si mă lovesc amarnic de dinti …
ce frumosi mai eram si ce cuminti
cu raiul aproape, la o azvîrlitură.

Numai să vii odată duduie
să-mi bati portretul în cuie.

Cand eram mic,
Cineva imi dadu un ochean.
Cu el
Toate
Eu le maream.
Maream farama de azima
In patruzeci si sapte,
Pana cand
Puteam sa rup din ea
Jumatate.
Maream si adanceam
Valurile Prutului,
Pana cand
Ma temeam sa intru in ele.
Maream pe „cartinci“
Oameni cu mustati,
Pana cand vedeam gradina
Umplandu-se ca de spice
De mustata lor. Maream vorbele
Pana cand sunau
Ca un clopot bisericesc.
Maream tacerea
Pana cand in capita de paie
Auzeam cum respira spionii…
Nu stiu cum si de unde
Baiatul meu
A scos ieri
Acea jucarie veche.
Azi dimineata
Am sfaramat ocheanul.

Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare,
Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte
Un măgar, şi-l opreşte:
„Unde te duci? îi zise,
Ce rău ţi s-a-ntâmplat? Şii, parcă te-a plouat,
Aşa stai de mâhnit.”

– „Dar, sunt nemulţumit.
La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfârşit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stăpân; bun unde să-l găsesc?”

– „Numai de-atât te plângi? măgarul întrebă;
Stăpânul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
Vino numaidecât la mine să te bagi:
Eu îţi făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.”

„Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus
La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, şi încă mai amar.”

Ah, mierea buzei tale am gustat-o,
A buzei tale coapte, amorul meu;
Zăpada sânului eu am furat-o,
De ea mi-am răcorit suflarea eu;
Ah, unde eşti, demonico, curato,
Ah, unde eşti să mor la sânul tău!

Ce sunt eu azi? ­ o frunză, o nimică.
Şi-mi pare că am fost un împărat;
Simţirea care sufletu-mi despică
E ca şi când o lume mi-a furat;
Ah, mierea buzei tale, păsărică,
Am nebunit de când o am gustat!

Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta,
Să-ţi sorb lumina pân- ce-or fi de gheaţă
Frumoşii-ţi ochi ­ să-ţi devastez aşa
Tot ce tu ai frumos… o, mă învaţă
Să te ucid cu respirarea mea!

Să murim amândoi… La ce trăiesc eu,
La ce trăieşti tu pe a lumii spume?
Sărmane inimi închegate-n vreme,
Sărmane patimi aruncate-n lume;
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme.
Că undeva s-afla al nostru nume!

Încet, încet … să ne culcăm în raclă,
Încet de pe pământ ne-om furişa.
O, stinge a privirei tale faclă,
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Ce bine e să dormi adânc în raclă,
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.

Iubito, vremea-n loc să steie,
Să stingă universu-ntreg în noi:
O rază încă, încă o scânteie,
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi
Simt încă gândul tău iubit, femeie,
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas…
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano…

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor