Cântă-ne, zână, a lui Ahil Peleidul mânie,
Care cumplită făcu aheilor jale nespusă,
Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii
Au trimis, pe ei înşii de pradă la câni lăsându-i
Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă
Din acea zi când cearta făcu dezbinare amară
Între mult divinul Achil şi fiul lui Atreu,
Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege.
Care din zei aţâţă al dezbinului foc între dânşii?
Fiul Latonei şi al lui Zeus, mânios pe rege,
El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate,
Pentru că atreidul mustrase pe preotul Chrise
Când acesta veni la Achaici mândre corăbii
Ca să-şi răscumpere fiic-aducând preţioasele daruri
Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon
Încunjură toiagul de aur. Tare rugă el
Şi pre ahei, dar mai cu seamă pe cei doi
Fraţi atrizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate.

Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.

Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbânda şi cu pace.

Ei sunt cuminţi…
Eu sunt nebun…
Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu –
Poate că cel cuminte-s Eu –
Deşi de câte ori le-o spun,
Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei…
Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…
Ei beau
Şi mint fără ruşine –
Şi-n ochii prietenilor mei
Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…
Lor nu le place-amanta Mea…
Mie nu-mi place-amanta Lor…
Ei văd cu ochii tuturor
Femeia…
Eu n-o pot vedea
Decât cu-ai mei –
Amanata Mea…

Dar cum din Ei toţi numai Eu
Nu sunt ca Ei,
Am să mă duc
De voia mea la balamuc –
Şi fiindcă nu-mi va părea rău,
Cumintele voi fi tot Eu!…

Mami, de ce este aşa de parfumată o lăcrămioară?

Pentru că tristeţea este o floare
cu adevărat foarte rară,
nu orice lacrimă vărsată în drum
poate să împrăştie, fetiţa mea,
şi parfum…

O boare, numai atât, şi este de ajuns
ca să afli că în străfundul sufletului
acestei flori ai pătruns,
ca să poţi prinde urma unui fior
ce s-a încolăcit pe tristeţe
din zbor

Da, fetiţa mea, un mărgăritar nu întâlneşti
la tot pasul în viaţa prin care călătoreşti,
de aceea,
dacă o să-ţi iasă vreodată înainte,
tu să îi dăruieşti micuţei cârlionţate
numai două cuvinte

Nu îţi spun care, nu îţi spun cum,
ci doar că, pentru ea, sunt singurele cuvinte
din lume
care au şi înţeles
şi parfum

(schiţe de imn)
I

Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri pe-orişice
Culme de munţi.
Să arză tulpine
Întrege de brazi,
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ştefan cel Mare.

Cum oare, o, ţară,
Tu n-o să-l cunoşti,
Când sună fanfară
Chemarea de oşti,
Când buciume sună
În văi şi pe plai
Şi oastea s-adună
Călare pe cai ­
Pe steaguri cu semne de bouri?

II

Pe creştete nalte a munţilor suri
Clădiţi de asupra de negre păduri
Trupine de brazi laolaltă;
Clădiţi-le falnic; daţi-le foc,
Şi lumea privească un semn de noroc
Pe orişice culme înaltă.

Mânat de credinţă, mânat de profet,
Din negre pustiuri, porni Mohamet,
Stârnind mulgătorii de iepe;
Îneacă o lume în flacări şi fum
Şi moartea-i netează al gloriei drum:
E moartea stăpână pe stepe.

Ce zgomot de bucium şi arme, ce val!
Când Ştefan se suie călare pe cal
Răspunde Suceava din urmă,
Şi nimeni nu ştie cum tu ai ajuns
Să ştii de ce munţii săgeată-ai pătruns ­
Şi-a codrului cale se curmă.
Răsună pământul de tropotul des,
De-atâtea oştire de munte, de şes,
Răspunde sunare din nouri;

Cu sunet de bucium la munte şi plai,
C-o oaste întreagă călare pe cai.
Cu steaguri cu semne de bouri.

Un lemnar din cii sărmani,
Plin de grijă şi de ani,
Cărând vreascuri grele-n spate
Din pădure pe la sate,
Se-nturna încetişor
La săracul foişor.
Obosit, neputincios,
Pune sarcina sa gios
Şi-şi aduce aminte-anume
Câte sufere pe lume.
Că de când el s-au născut
Rele numai au văzut.
Fără vipt de multe ori,
Fără somn adeseori,
Toată noaptea-n gânduri zace,
Ziua nicicum are pace,
Căci vatavul rău şi tont,
Boierescul peste pont,
Birul greu şi mii beilice,
Doi ficiori şi patru fiice,
O soţie sfăditoare
Viaţa-i umple cu lungoare,
Încât vrând a-şi face seamă
Ca să vie moartea cheamă.
Nesăţoasa deci bătrână,
Ţiind săcerea în mână,
Repede s-au arătat
Şi ce vra l-au întrebat.
Văzând fioroasa moarte,
Spământat lemnariul foarte
Zice: Rog agiută un pic
Ceste lemne să rădic!
Moartea curmă toate cele,
Omul însă-i mai dorit
A suferi mii de rele,
Decât a fi mântuit!

Lucrurile s-au întîmplat aşa :
Cînd s-au întîlnit atunci, în prima seară,
Şezînd pe-o bancă strîmbă la şosea,
Sub cerul înstelat de primăvară

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte
Erau timizi, ca la-nceput de drum,
Gîtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,
Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

Deşi simţeau un răscolit în vine
De parcă se chemau de ani şi ani.
Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,
Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,
S-au apropiat, s-au mîngîiat pe mînă …
Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,
Acum bătrîni, sunt veşnic împreună.

(18 ianuarie 1983)

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.

Cu făptura ei de floare
Şi cu daruri noi,
Veşnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi şi subţirei.

Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc…
Gingaş chip de fată are
Braţul voinicesc.
Viu struneşte-n aer zâna
Roibi hrăniţi cu jar;
Cai de vânt, scăpaţi din mâna
Cruntului Ghenar.

Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori…