E-n amurg. Pe deal bulgarul
Liniştit îşi mână carul.

Roţile nu ştiu că plânge
Dealul, pe-unde omul mână;
Nu ştiu boii, că-n ţărână,
Pe-unde trec, e numai sânge.

Noaptea-ncet, încet scoboară,
Lilieci prin aer zboară.
Pe-unde-a fost cumplire-odată
Doarme-acum întreaga fire,
Peste-un iad de zvârcolire
Cade-o pace-ntunecată.

Numai luna e pe lanuri
Dar mai sus, pe sub rădanuri,

Unde-a curs fierbinte plumbul,
Duhuri vin din vreme-n vreme,
Cât e noaptea-n dealuri geme
Şi se zbuciumă porumbul.

  Primăvara se iveşte,
Să vezi, muguru frunzeşte
Şi iarba cum încolţeşte,
Codrul cată, se-ndeseşte,
Inima-mi zburdă şi creşte!

Cucul a-nceput să cânte
Nu pe crăci uscate, frânte;
Micşuneaua cam plăpândă
Altor flori miros comindă
Daleo, Doamne, ce orândă!

Roibul meu, iarna mai toată
N-a văzut vifor, nici zloată,
Că-l ţineam tot pe cătare,
Pe bere şi pe mâncare,
Vai de draga lui spinare!

Roibule, mi te găteşte,
Şalele-ţi înţepeneşte.
Să mă duci peste pripoare.
Văi şi coaste la strâmtoare,
Pre potecă făr’ de soare.

Daleo, daleo, dragă durdă,
Fă-te-ncoacea, nu fii surdă!
Vin’ să te-ngrijesc mai bine,
C-a-mpuiat greierii-n tine,
Daleo, durdă, vai de mine.
Oleoleo! vremea-nvitează
P-ăl cu inima vitează,
Să nu stea să se clocească,
Ci-n sânge să bălăcească,
Pomina să-şi înflorească.

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvînt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasăre sau
ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mîini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surîd,
uitînd ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,
după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decît că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.

O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
Încotro fugi surioară?
Ia, mă duc şi eu la moară
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că m-i casa ne-ngrijită
Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mîncare.
Că la noi în muşuroi
Nu e timp pentru zăbavă,
Că de n-am fii de ispravă
Ar fii vai ş-amar de noi

Ce mai este… cărţi de noapte
Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
Ţăcănă un ceas pe-o planşă…
Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!
Noapte…
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?