Ca leul în fata tabelului lui Mendeleev
amusinind feroasele-neferoasele,
de-o neputiinta frenetica
la sfirsitul de ev
Intre Dumnezeu si Genetica
oasele,
mă dor oasele.
In tramvaie, pe-acoperisuri – mă apuca subit
o durere de oase ilogica,
de care-i raspunzator
pitecantropul pitit
în padurea genealogica.
L-o fi tras un curent glacial dinspre sud
vreun stranut al naturii haotice,
fiindca-l simt si acum în ciolanul meu ud,
congelat ca un fruct de la tropice.
Imi lipseste precis o lingurita de iod
un degetar de potasiu-n artere,
neglijate de bunul meu unchi Hesiod
dedat la diete severe.
Imi lipseste sarutul acela tirziu
de femeie dormind în papusa,
nu-mi lipseste în schimb mortul meu straveziu
mortul meu de la usa

(1989)

Că ne iubim – şi-o ştie lumea toată –
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti…
Şi nu va şti-o, poate, niciodată…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc…

Şi ne-am iubit!…
Ţi-aduci aminte?…
Bluza –
Ah!… Bluza ta pe sânu-ţi decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim…
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!…

(1908)

La un neguţător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nici o invitare
Un doctor vestit venise.
Cînd zic vestit, se-nţelege că nimeni nu-l cunoştea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin ţări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit.
Bunul pătimaş îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să şază astfel o săptămînă deplin
Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, şi ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a duoua ş-a treia zi,
Şi nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă,
Luă cîte unul-duouă
Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi.
Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă:
„Uite-te, cum ţi se pare, şi cum vezi?“ îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind,
Şi din averile sale nimica nemaizărind.
Cum văz? nu ştiu, frate, atît numai poci să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“

Cunosc patrioţi politici, care-aşa exploatez
Simplitatea populară, şi ei singuri profitez.(„Colecţiune de nuvele, poezii şi altele“, Buc., 1855)

Precum suav-aromă
a florilor plăpânde

De zefir se ridică,
se-nalţă şi se-ntinde
Pe ape şi câmpii;
Precum raza de soare
prin spaţiuri străbate
Şiduce-a ei lumină
pe globuri depărtate
L-a sferelor copii,

Astfel acum în ceruri
creştina voastră rugă
A străbătut ca raza
cu-a fulgerului fugă
L-al lumii creator,
Şi spiritele bune
l-a lui sfinte picioare
Prea bucuros supus-au
pioasa adorare
De voi făcută-n zori.

Atuncea, stând în tronu-i
puterea cea divină
Căreia şi Archangheli
şi Serafimi se-nchină,
Noi ruga oferim…
Tăcerea este mare,
sublimă sărbătoare!

Puternicul părinte
va face-ncoronare
Preasfântului Efrim!

Tăcerea Christ o rupe
cu-accentele-i divine;
El binecuvântează
p-Efrim care ne vine
În misii pe pământ,
Şi-i zice: «Mergi acuma,
cu sfânta armonie
Ridică şi îndreaptă
căzuta Românie
Prin şapcă şi cuvânt!»

Sfântul Efrim purcede,
cu şapca de rigoare,
În ţara românească
el vine să doboare
Al viciilor zbor.
Iubirea şi dreptatea
el vrea să stabilească,
În inima umană,
el vine să-ntărească
Speranţa-n viitor!

La Bucureşti soseşte,
Speranţă-i iese-n cale,
Strigându-i vesel:“Nihil
sine Hasdeo! Vale!
Iubitule Efrim!
Ce vrei tu? vrei diurnă?
vrei două lefuri bune?
Inspectorate? premii?
şi misii? ce vrei? spune!
Ce vrei – îţi oferim!”

Efrim, d-emoţiune,
nimic alt nu mai poate
Speranţii să răspunză,
decât: “Le vreaupe toate!”
…Pe toate le şi are…

Şi-aşa, trimisul nobil
al lui Christos, Efrim,
S-a rencarnat pe lume.
Toţi strigă: “Aferim,
Efrim! şi la mai mare!”

(Dedicată ilustrului autor al sublimului hop:
SIC COGITO, Domniei-sale Domnului B. P. HĂSDEU, Prezidentul Consiliului de Administraţie al Primei Societăţi Spiritiste Române)

Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri braţe ce se scaldă
Şi-n toată firea aer de mister.

Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Şi-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.

Mişcând din flamuri, vechile trireme,
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.

La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând şi el un vis în viitor.

(1894)

I

S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

II

„Ferestrele sunt stinse… veţi spune. S-o fi dus
Cu soarele de astăzi dincolo de apus –

Întinsul timp de-acuma îl are de arat…”
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat –

Şi secete şi geruri oricât ne-ar măcina,
Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva –

Şi poate-au să se mire, văzând, urmaşi de-ai mei,
A timpului copită scoţând din ea scântei –

Sau, poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
Să samene statuia cu mama surâzând –

Drumeţi din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina desculţă pe pământ.

Cât ţine o copilărie frumoasă?

O copilărie frumoasă
ţine cât stelele, mărunţelele,
mişună cereşte prin casă

Cât în povestea vieţii tale
există părinţi şi prieteni adevăraţi,
care nu pot îndura să o vadă
pe Cenuşăreasa cu rochia ponosită,
ori pe Albă ca Zăpada
cu ochii înlăcrimaţi

O copilărie frumoasă
ţine, cu aproximaţie, cam o veşnicie,
însă numai dacă ai grijă să îi faci,
când mai pierde câte un dinte,
o bucurie

Dar, cel mai mult, fetiţa mea,
ţine atunci când nu trăieşti
în suflet cu dorinţa, ori doar cu teama
că o să creşti

Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, cînd e întunerec şi cînd se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vîntu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creangă-n creangă ş-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, şi eu visez pe gînduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blînd ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gîndul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sînul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sinziană şi sulcină?

POVESTE

A fost odată ca niciodată un zmeu foarte harnic. În fiecare zi
îşi prăjea Făt-Frumoşii săi pe tigaie.
Ionuţ, fiind băiat bun, a hotărât să-i scape pe Făt-Frumoşi de la
pieire. Într-o zi şi-a luat mitraliera pe umăr şi aplecat spre
palatele de aur ale zmeului.
Cum mergea el pe autostradă cu McLaren-ul său, Îi sare dinainte un
câine care-i zice:
Nu mă călca, poate îţi voi fi şi eu cândva de folos.
Ionuţ, fiind băiat bun, nu călcă câinele, ci merse mai departe cu
300 km/h.
Într-un târziu, fiind obosit, a mas la barul Sfintei Miercuri. Sfânta
Miercuri îi spuse lui Ionuţ că zmeul are un tanc bronat ultimul model.
Ionuţ nu se nelinişti. După ce mulţumi Sfintei Miercuri pentru ajutor,
Ionuţ se porni spre casa lui Greuceanu, un vechi prieten de-al lui,
specialist în traficarea armelor peste hotare.
După ce Ionuţ îşi umplu portbagajul cu dinamită, Greuceanu îi
zise:
Am ceva special pentru tine. Aceste rachete sunt ultima invenţie a
americanilor. Ele au un mic creier inteligent care găseşte obiectul şi-
l distruge. Trebuie doar să precizezi ţinta.
Ionuţ se urcă în maşină şi porni bucuros spre palatele zmeului.
Când ajunse la 5,4 azvârlituri de băţ, detectoarele zmeului au dat
alarma, iar pe ecranul monitorului computerului zmeului apăru imaginea
lui Făt-Frumos. Atunci, zmeul ieşi la balcon şi strigă:
Cum vrei, în săbii să ne tăiem, cu mitraliere să ne-mpuşcăm sau cu
Dinamită să ne aruncăm?
În săbii să ne tăiem.
Amândoi şi-au scos săbiile electrice din teacă şi s-a pornit
lupta. S-au bătut cât s-au bătut şi până când săbiile au explodat.
Atunci ei şi-au scos mitralierele şi le-au pus pe umăr. Ionuţ i-a
găurit maţele zmeului, dar zmeul trase şi el o salvă peste Ionuţ.
Căzură ambii istoviţi la pământ, când văd o cucuvea zburând cu o
sticlă de Sprite în cioc.
– Dă-mi mie sticla să-mi potolesc setea, şi-ţi dau să mănânci o
cutie de Snickers, zise Ionuţ.
– Dă-mi mie sticla şi îţi voi da să-l mănînci pe Ionuţ.
Ionuţ fiind mai dulce decât orice ciocolată, cucuveaua i-a
aruncat zmeului sticla, acesta prinse la putere şi aruncă o dinamită
în Ionuţ. Ionuţ se feri şi dinamita nu-l nimerise, apoi luă o rachetă
din cele deştepte şi aruncă în zmeu.
Ea i-a căzut drept în moalele capului, dar asta nu-l afectă pe
zmeu deoarece el gândea cu tălpile. Atunci Ionuţ mai aruncă o bombă
inteligentă, de această dată în piciorul drept al zmeului. Acesta se
târî până la tancul său.
Tancul porni cu o viteză uimitoare. Ionuţ se urcă în maşină şi-l
aşteptă pe zmeu. Când zmeul se căţără cu tancul pe maşină, Ionuţ o luă
la sănătoasa cu 20km/h. Tancul trecu peste rezervorul cu benzină şi
peste portbagaj, dinamita explodă, benzina luă foc şi mirosul de
friptură de zmeu se răspândi peste 9 ţări şi 8,9 mări.
Ionuţ îi scoase pe Feţi-Frumoşi din frigider şi toţi împreună
făcură un ospăţ la care-am fost poftit şi eu.