Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aş avea un copilaş,
Dragul mamei îngeraş!

Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aş şopti cu blânde şoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aş păzi!

L-aş păzi, l-aş dezmierda,
Mii de sărutări i-aş da,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

De-ar fi cerul cu priinţă,
Să-mplinească-a mea dorinţă!
De mi-ar da un băieţel,
Dragul mamei voinicel!

N-ar fi prunc mai fericit
Şi pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel şi frumuşel!

Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochişorii lui!

Iar eu, mândră măiculiţă,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţâ
Ne-ncetat l-aş săruta,
Săruta şi i-aş cânta.

Şi i-aş face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-a fost, nici n-ar mai fi

Şi l-aş pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Şi i-aş zice-ncetişor:
Nani, nani, puişor!

Prăpastia grozavă cu iadu-i de-ntuneric
Te-atrage când te afli pe margine, ş-atunci
Te-atinge nebunia cu degetul isteric,
Te-aproprii, şi deodată voieşti să te arunci.

Te-atrage trandafirul cu cântecu-i în care
Culoarea şi parfumul să-ntrec în simfonii,
Te-atrege-o biată frunză, te-atrage-o cugetare:
GRozavul şi Frumosul sunt două mari domnii !

Când ele deopotrivă pe spiritele-nalte
Le ţin în stăpânire cu farmecile lor,
Le mişcă, le dă aripi, le face să tresalte,
Contrastul ce se naşte e vecinic zdrobitor.

(Literatorul, V, 4, 1884, p. 197. Poetul ia noţiunea de “grozav” în sensul de “sublim”.)

Privesc o semuire de om în discul lunii,
Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul,
Un râs amar şi straniu ce-l au numai nebunii,
Şi morţii, când pe buze li-a-ncremenit cuvântul.

E-un om cu bună seamă, e-un cap de om, – o mască,
Dar după ironia acestei măşti s-ascunde
Cea mai cumplită moarte ce-a fost să-mpărăţească;
Şi totuşi chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde…

L-am mai văzut desigur demult, dar poate anii
Şi-au zugrăvit sarcasmul pe marea lui durere
Şi tot ce-a ars într-însul s-a stins azi ca vulcanii
Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere.

L-am mai văzut desigur, şi-l ştiu, – dar tu, iubită,
Ce te-ai desprins să judeci cuminţii şi nebunii,
Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită
Cunoşti tu cine-i omul ce râde-n discul lunii?

(Sămănătorul, 15 iulie 1907,vol. „Fantazii”)

Câţ-pisoiaş, mai ţii tu minte
Că un căţel, mai înainte
De stăpân a fost certat
Pentru că-n oale a umblat ?

De ce întreb ? fiindcă ai toate
Mustăţi şi bot băgate-n lapte
Şi-ţi spun deschis că nu-i cuminte
Acel ce fură şi-apoi minte !

Mai bine-ar fi ca pe terasă
Să vii la prânz ori după-masă
Să ceri cu-n miau încetinel,
Nu să te iei după căţel !

Căci am lăptic şi pentru tine
Dar numai dacă te porţi bine.
Dacă te iei după căţei
Te vei hrăni cu şoricei !

Şi ştii că-i aspră încercarea
Căci i-a gonit deratizarea .
………………………
Aşa l-am judecat pe Câţ
Şi am cel mai cuminte mâţ.

Ei ne hăcuiră graiul
Şi doina, şi harta!
Ei, care astăzi vânează
„Literatura şi Arta!“
Ei datina o spurcară
Barbar şi sinistru!
Ei, care astăzi adulmecă
Revista „Nistru“!
Ei gâtuiră prădalnici
Biserici frumoase!
Ei ne răstigniră pe crucea
Lui ’46!
Ei ne-au mânat spre Siberii
Cu pistolul din urmă!
Ei ne-au scos din ogradă
Văcuţa şi turmă!
Ei au dus omul la ocnă
Pentru trei ciocălăie!
Ei ne remodelează fiinţa
Pe diferite ilăie!
Ei pe dealuri lăsară
Să năvălească tutunul
Ca friţul cel fără de milă
Cu tancul şi tunul!
Ei marchează locul
Unde-n ţărâna mănoasă
Se va crăci uzina
Ca la dânsa acasă!
Ei otrăvesc pământul
Şi izvorul, ah, bietul.
Ei sunt gata să tragă
În cei care-şi cer alfabetul!
Ei linguşesc străinul
Cu struguri şi glume!
Ei spun: „zdrasti“
Propriei mume!
Ei spun că Ştefan cel Mare
Armonia urbană o strică.
Ei ne-au minţit la şcoală
Că nu avurăm nimică!
Ei se urcară pe ghebul
Numelor noastre strâmbate
Să ne anunţe că-n poartă
Viitorul cel mare bate!
Ei printre mormintele noastre
Cu medalia-n dinţi, cu folosul,
Aleargă în cuşti fericiţi
Ca javra cu osul!
Ei prin lacrimă graniţi
Trag şi-n două o taie!
Ei, înnodaţii neruşinării!
Huideo, potaie!